Îmi amintesc de ea cum stătea aplecată peste rondurile de flori, peste vrejurile de zarzavaturi, cum le pipăia delicat cu mâinile ei crăpate, aspre și obosite. Fața mereu senină. Nu am auzit-o niciodată să se plângă, să se vaiete de viața grea pe care a avut-o, de neajunsurile și de puținele bucurii. Îmi povestea despre copilăria ei, despre părinți, cu acea nostalgie care îi însoțește pe bătrâni, care îi face să pară atât de neajutorați și de fragili, dar în același timp plini de viață, de sens.
Mă fascinau ochii ei gri-albaștri în care puteai să-i citești sufletul, durerea mută, resemnarea, sacrificiul, renunțarea, dorințele ținute sub cheie. Niciun cuvânt urât sau rău nu a ieșit vreodată din gura bunicii mele, pentru toți avea o vorbă bună, de alean sau de laudă pentru lucrurile bine făcute.
Nu știa ce este invidia. Știa care este respectul, omenia. Nu s-a lăsat niciodată descurajată. Avea o voce calmă, dulce ca o poezie, un limbaj sărac, dar curat ca odăile țăranilor în săptămâna de Paști.
Nu zicea vorbe rele, nu blestema, era cu frică de Dumnezeu. “Du-te nâmbi, mânca-te-ar norocul!”, era tot ce spunea în momentele de supărare și dezamăgire.
Am avut lecții minunate de la ea, fapte, exemple, nu doar vorbe. A trecut peste incercări dificile și le-a depășit cu smerenie și înțelepciune. A muncit mult, a răbdat și a înghițit nedreptăți pe care nu le merita, dar nu și-a pierdut niciodată demnitatea.
Citiți și Rugăciunea bunicii – asigurare de viață
Uneori mergeam cu ea la biserică și mă uimea credința, rezistență, pioșenia, răbdarea de a sta patru ore în genunchi, în CasaDomnului. Mă înduioșa până la lacrimi figura ei micuță, fragilă, în haine cernite, mâinile frânte, împreunate a rugă. Mi-a rămas în minte un sfârșit de vară, cărări prăfuite peste dealuri verzi, pe ici înflorite, pe colo arcuite sub roadele grele ale prunilor și merilor, eu pe urmele pașilor ei care mergeau repezi și nerăbdători spre Mănăstirea dintre dealuri. Drumul era lung, obositor, soarele ardea necruțător, dar vorba ei blândă și mâna pe care mi-o întindea când simțea că încetinesc pasul, îmi erau de ajuns ca să merg mai departe fără să mă smiorcăi, fără să protestez.
Când mă gândesc la ea, o văd și o simt. Ca pe un cer gri-albastru, că pe o mână mică, răcoroasă și aspră deasupra inimii mele.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
