Mai arogant-provocator ca acest om există puțini… La urma urmei, să ieși dintr-o familie spartă, cu tatăl nelegitim evreu de origine germană (Trier e orașul în care s-a născut Marx) și, devenit adult, să-ți pui un “Von” nemțesc în numele de artist arată până unde ești gata să mergi in provocare… La fel de infantil și gratuit ca să-ți declari admirația pentru Hitler și să anunți că ești nazist la festivalul de la Cannes (ceea ce el a făcut)…
Lars Von Trier caută în Nymphomaniac să creeze o figură de mantă religioasă, de femeie care speră să se salveze prin sex. E foarte-foarte-foarte bun cinematografic în tot ce are de-a face cu suferința femeii… De la Breaking the Waves, prin Dancer in the Dark, până la Dogville, sociopatul danez a știut să filmeze femeia care suferă.
După o perioadă de amor necondiționat cu tot ce a făcut, pînă la Dogville, am ieșit din sală la Manderlay după un sfert de oră. Plictisul cosmic din acea imitație pompoasă a lui Dogville era atroce… Nimeni de altfel nu vorbește astăzi despre Manderlay, nici măcar Von Trier însuși, e un film care pare să nu fi existat.
Atât de scandalizat am fost de acea ratare prențioasă încît nu am mers după aceea să văd nici Antichrist și nici Melancholia (ambele cu Charlotte Gainsbourg)… două noi ratări pretențioase, dacă e să fac suma celor mai de încredere rubrici de cinema pe care le citesc.
Aici însă, cu Nymphomaniac, ansamblul dispozitivului e atât de dement încât îți spui că trebuie să mergi să vezi asta. Adică omul, Lars Von Trier, care toarna doar în digital, își permite să filmeze sute de ore și a venit la producători cu un film de 5.30 h… Care, ca și în cazul lui Tarantino cu Kill Bill, i-au explicat că nu se poate și au tăiat filmul în două episoade de două ore fiecare. Ce a ieșit acum e episodul 1, al doilea va veni peste o lună. Ca și în cazul lui Kill Bill, nu voi merge să văd partea a doua, prima mi-a ajuns.
Iată ce se spune despre film, și iată care e realitatea trăită de mine. Se spune despre film că e tulburător prin descrierea unei adicții —sexul— care e de fapt o dependență de putere sau o căutare de sine.
Că zâmbetul fragil al lui Charlotte Gainsbourg e tulburător și că nu poate să nu te facă să-ți amintești în ce fel tatăl actriței (Serge Gainsbourg) a fost la rândul lui un provocator prin excelență, cel cu Inceste, c’est si doux, Je t’aime moi non plus și Nazi Rock. E de altfel a treia oară că Charlotte joacă pentru Lars Von Trier, acceptând să se situeze dincolo de provocare. Personajul ei are nume bărbătesc (o cheamă Joe) și se f**e cu oricine în tren și în toalete publice.
Mai știm că avem penetrații în gros plan, inclusiv cu revelația filmului, Stacy Martin, 23 ani, studentă si nimfomană pe ecran, care o joacă pe Joe tânără.
În realitate, cine așteapta pornografie va fi dezamăgit, mai ales dacă a citit înainte că actrița a purtat o proteză vaginală, un tub, ca să nu simtă nimic… Ne întrebăm cum era stipulat asta în contract.
Acum, dincolo de legendă, asta e ceea ce vedem în prima jumătate oficială a lui Nymphomaniac :
Excepționala actriță în devenire care e Stacy Martin. Fantastice mici roluri secundare, cum e Uma Thurman în nevastă abandonată, lucru care îți amintește că omul, Von Trier, a reușit în filmele precedente să transforme câteve dintre cele mai sofisticate femei de pe planetă, inclusiv Björk, în cârpe umane.
Pachete de voyeurism gratuit, dar filmat estetizant, oarecum ca în La Vie d’Adèle; sugestii de masturbare pe muzică de Rammstein și explicații extrem de pedante despre Bach și muzica polifonică, cu ecranul splitat în patru, în mod repetitiv, cam cum făcuse Martin Scorsese la Woodstock (numai că acolo toate cele patru căsuțe erau umplute în permanență).
Cine vrea să vadă pornografie nu va vedea mare lucru, în ciuda campaniei publicitarre mincinoase; cine vrea să vadă o reflecție despre sex, singurătate, metafizică sau găuri negre poate să stea acasă – nimic din toate astea.
Cine vrea să vadă un film despre adicție, degradare, practici sado-maso și transcendență prin umilire poate de asemenea să stea acasă privind un porno fără pretenții estetice unde ai toate astea. Măcar nu te întrebi de ce vreun sfert de oră, fără niciun motiv narativ, filmul devine alb-negru.
În afară de câteva scene menținute de actori într-adevăr excepționali, raportul filmului la sex este echivalentul raportului pe care îl avea Kill Bill cu filmul de karate… Ca și în cazul lui Kill Bill, nu am să merg să văd partea a doua.
Dan Alexe, ad integrum, aici, în piața de purici.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
10 posibile explicații pentru lipsa lui Leonard Cohen de la Woodstock
Ceri mult, zise el. Valorez mult, răspunse ea.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
