Inima și jumătate din împărăție, asta se oferă la schimbul sentimentelor în toate poveștile populare care se termină cu happy end. Viața, cum e ea întotdeauna mai lungă și mai întortocheată decât povestea, te pune și în fața situației în care, după un număr de ani, el își ia inima și pleacă, lăsându-te cu jumătatea aia de împărăție goală.
La început nu realizezi impactul vizual al goliciunii. Ești ocupată să vezi dacă inima ta e bine. Totuși, mutarea lui din domiciliul conjugal, chiar dacă a fost dorită, discutată, negociată îndelung și aparent e o ușurare pentru amândoi, poate să-ți dea stări de gol în stomac atunci când vezi, de exemplu, jumătatea goală a dressingului pe care l-ați împărțit până atunci. Tu întotdeauna ai mai multe haine, dar politically correct era să-i cedezi și lui jumătate din spațiu. De fiecare dată când deschideai ușa ți se punea așa o pată pe creier, că e prea înghesuit, că el nu respectă regulile și-și aruncă hainele înăuntru aiurea, că strică armonia cămășilor rânduite la dunga de pe mânecă… Dar toate astea făceau parte din costul conviețuirii în doi. E, jumătatea aia goală de șifonier te face să conștientizezi brusc că a plecat. Că poți de acum să te concentrezi pe dunga aia afurisită a cămășilor, deși realizezi că nu era atât de importantă la scară istorică. Imaginea e mai rea decât hotărârea definitivă și irevocabilă de divorț, dacă vreți. Pentru cine n-a trecut prin asta, să rămânem la șifonier.
Soluția de moment e să tragi repede de hainele de pe umerașe și să le răsfiri și pe jumătatea lui de bară. Dar după asta vezi că golurile încep să apară și în rafturile de bibliotecă, și în cele din debara, iar patul…, patul brusc pare prea mare, deși în nopțile alea premergătoare rupturii ți se părea că el întotdeauna ocupă samavolnic și jumătatea ta.
Așa că te apuci să refaci fengșuiul casei. Și brusc încep să-ți revină în minte tot felul e obiceiuri uitate, din perioada pre-concubinaj, când erai doar tu cu tine și speranțele tale și ți se părea că nu sunteți destul.
Mutând capaneaua pe peretele opus și făcând rocada cu televizorul îți amintești că de fapt înainte nu trecea anul să nu faci permutări din astea mobiliare prin casă. Măcar la Paște sau la Crăciun plimbai mobilele prin casă ca să ai senzația de nou. Cum de au trecut cinci ani și nu ai simțit această nevoie și cu el? El era adeptul stabilității, dar uite că atâta stabilitate duce la monotonie și conflict. Deci mai bine mutai mobilele înainte ca să nu ajungi să te saturi văzându-le în aceeași poziție.
Apoi simți nevoia să cureți, să deretici, să scuturi, să aerisești să exorcizezi fiecare particulă din casă care i-a aparținut lui și care ți-ar putea aminti că el intra încălțat în casă, că nu-și scutura niciodată așternutul, că nu făcea lucrurile așa cum erai obișnuită tu, dar că le acceptai pentru că așa e în doi, trebuie să faci compromisuri.
Când totul e gata ți se pare că intri într-o casă nouă, în care nimic nu mai păstrează amprenta vechiului cuplu. Și pisica pare descumpănită și durează câteva zile până-și regăsește vechile locuri. Și așa o iei de la capăt. E doar o chestiune de zile sau de săptămâni ca să-ți dai seama că nici asta nu te va ajuta, pentru că inima va resimți aceleași nevoi cu o întârziere ca de tsunami după un cutremur în larg. Durează ceva până valul ajunge la mal. Rămâne de văzut dacă va fi mare sau doar o maree oarecare.
P.S. Înțeleg că treaba asta cu dereticatul în casă ca substitut pentru reorganizarea vieții e o chestie a femeilor. Aș fi curioasă să știu bărbații cum se dreg în situații din astea?
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Nu te culca cu el doar din plictiseală!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
