Sunt cărţi care te-nvaţă cum să mori, parcă pentru a-ţi face viaţa mai uşoară. Te fac să accepţi inevitabilul, sperând într-o regăsire a celor dragi, odată cu trecerea pragului spre lumea cealaltă. Nu toţi apucă să le citească, însă, până mor şi oricât de mult ai îmbrăţişa o astfel de teorie, pus în faţa faptului împlinit, nu cred că ai putea reacţiona altfel decât ca un om frustrat, care simte că i s-a luat ceva mult prea devreme, în mod nedrept.
Nu-i poţi spune unui părinte căruia i-a murit fiul într-o împrejurare stupidă că aşa a fost să fie şi nici el n-o să poată accepta vreodată ideea asta. Oricât de credincios ai fi, nu poţi să spui că n-ai vrea să te războieşti cu Dumnezeu, ştiind din start că vei pierde, când afli că cel căruia i-ai dat viaţă nu mai e. Şi totuşi, cei care au credinţă aşa reacţionează: văd în toate voinţa Domnului. Nu sunt habotnică şi nici foarte credincioasă, poate tocmai de aceea m-a şocat întotdeauna seninătatea celor care au putut accepta moartea persoanelor dragi cu o oarecare resemnare. Poate că greşesc acum, poate că aparenta lor resemnare se născuse după o lungă perioadă de luptă cu tot ceea ce e omenesc, tocmai de aceea ajunsesera să creadă atât de mult în divin.
Nu pot să uit împăcarea cu care un fost coleg, foarte credincios de altfel, un om deosebit, nevoit să-şi îngroape ambii părinţi, morţi într-un accident rutier, a spus în faţa fatidicei întâmplări, doar atât: „Dumnezeu ne-ncearcă”. Eram mult prea bulversată atunci de calmitatea cu care privea el moartea pentru a-mi da seama că vorbele lui puteau avea o continuare. Ce poate încerca Dumnezeu astfel? Şi am găsit zeci de posibile variante de răspuns, dar, având în vedere religiozitatea celui care îmi spusese asta, nu am rămas atunci decât la unul singur: credinţa. Când îţi moare cineva drag ai tendinţa de a te dezice de Dumnezeu, de a-l renega, de a nu-l mai considera Dumnezeul tău. La fiecare moarte nevinovată, cred că există însă şi vinovaţi, pentru că mi-e greu să consimt că e un Dumnezeu care orchestrează toate astea.
De data asta nu mai vreau să cred că ne testează credinţa, ci încearcă să ne trezească în cel mai brutal mod cu putinţă. Oricât de credincios ai fi, nu poţi să spui în cazul unei tragedii de genul celei de la Colectiv: „Aşa a fost să fie!”. Nu atâta timp cât există instituţii ale statului care să vegheze la siguranţa noastră, plătite din banii noştri, ai celor care nu-şi permit poate „luxul” de a merge la un concert. Suntem prea săraci şi dijmuiţi ca să putem accepta nepăsarea şi indolenţa unora, plătind inconştient, în schimb, pentru moarte. Nu pot să nu mă-ntreb, însă, cum se simt oare cei care au acceptat plata cash sau în rate, eliberând chitanţe pentru trecerea în lumea cealaltă.
Pe Carmen o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
