Ce mai poate reprezenta, astăzi, când întreaga Europă este măcinată de lupte interne sau de atacuri din rândul „barbarilor”, o peliculă despre fragilitatea relațiiilor politice, religioase și personale. Iată de ce merită să revedem – prin prisma unei astfel de actualități – tumultoasa poveste a unei prietenii dintre doi mari bărbați, care au împărțit scena istoriei în perioada cimentării temeliilor europene.
Așadar, bazat pe o piesă scrisă de Jean Anouilh, Becket, a fost mai întâi, un succes pe Broadway (cu Lawrence Olivier și Anthony Quinn în rolurile principale), apoi în West End, cu Eric Porter și Christopher Plummer. Așadar, Peter Grenville – regizorul versiunii anglo-americane – a realizat producția din 1964 în legendarele studiouri Shepperton, din Anglia.
Prin urmare, dialogurile subtile, construcția scenică suplă, surprinderea în detaliu a chipurilor expresive ale actorilor sunt atuuri care pot trezi interesul cinefililor pentru vizionarea acestui film, realizat în buna tradiție a ecranizărilor după dramele istorice, dar Glenville reduce textul lui Anouilh la înfruntarea celor doi monștri sacri care mitizează personajele: Becket și regele Henric. Regele Henric al II-lea (1133-1189), când capricios sau crud, când isteric sau vesel (magistral interpretat de Peter O’Toole), îşi doreşte un prieten, pe care îl găseşte în persoana lui Thomas Becket (Richard Burton).
Orgoliosul rege nu suportă dezaprobarea prietenului său când greşeşte. Regele va fi iritat, ostil, îl va urî, sfârşind prin a-l ucide pe cel pe care îl adoră, rostind replica: „Acum, o să trebuiască să învăţ să fiu singur”. Becket, care a devenit dintr-un petrecăreţ un soldat al lui Iisus, este dispus să moară, nu atât din credinţă religioasă, cât dintr-o pornire a vanității – dorința de a juca rolul de „slujitor al lui Dumnezeu”.
Contextul istoric este bine delimitat: la aproape o sută de ani după invazia normandă (bătălia de la Hastings), clasa stăpânitoare a Angliei continua să se afle în conflict cu saxonii invadați. Există, evident, și unele mici scăpări ale restituirii istorice: furculița a fost introdusă în Anglia la o distanță de aproape 400 de ani de la moartea lui Henric, deși în film, acest instrument îi produce mult amuzament. Totuși, dimensiunea politică a textului era clară la Anhouilh, piesa fiind scrisă și montată pe scenă întâia oară, la Paris, la 15 ani de la eliberarea Franței și sfârșitul perioadei de colaborare cu ocupanții germani. Se iscă și acum întrebarea: „Reprezintă Thomas Becket asumarea unui act de colaborare cu ocupanții, atunci când se știe că rezistența violentă nu poate duce la mai mult de o moarte eroică?”
Dilema aceasta este prezentă mai ales în prima parte a piesei și-a filmului, apoi, treptat, conflictul religios și cel din plan personal ajung în prim-plan. Personajul Becket e altoit pe motivul martirului, dar din punct de vedere istoric, dreptatea era de partea regelui Henric. Centralizarea statală și aplicarea principiilor de drept pentru toți cetățenii vor pune bazele primei constituții scrise, de facto, în istoria europeană. Sângele vărsat la Canterbury, reconcilierea și penitența asumate de rege vor cimenta națiunea engleză și vor reglementa raportul de forțe între regatul și biserica Angliei.
Citiţi şi Leoaice în arena istoriei – Mary Queen of Scots
Deși poartă „robele puterii”, personajele păstrează petele corupției până în cel mai mic detaliu, iar manevrele pentru putere sunt vizibile în fiecare cadru. Deși erau prieteni apropiați (romanță homosexuală) și își petrecuseră tinerețea chefuind, Becket este cel care își expune mai clar motivațiile. Mai întâi, în raport cu femeile, pe care le tratează suferficial și cu răceală: „Your body, madam, was a desert that duty forced me to wander in alone. But you have never been a wife to me!”, apoi viclenia îl plasează în zona evazivului în raport cu regele său. El este un saxon, unul dintre cei cuceriți, și trebuie să împace onoarea și colaborarea. Când este instalat în funcția de arhiepiscop, vorbirea lui despre Dumnezeu și puritatea spiritului pare prea sfințitoare, o renaștere prea rapidă pentru acest cinic, iar Richard Burton este impacabil când redă goliciunea sufletească, răzbunarea și dezgustul.
Chiar dacă nu putem rezona cu resorturile unei astfel de relații dintre rege și supusul său, nu se poate să nu îți stârnească interesul replicile monarhului, mai ales dacă acesta e interpretat de Peter O’Toole: „Let us drink, gentlemen. Let us drink, till we roll under the table in vomit and oblivion.” Astăzi, când tehologia digitală aduce detaliile istorice aproape până la suprapunere cu datele reale, exactitatea reconstituirii istorice fiind perfecționată de-a lungul timpului în multe alte producții, elementul care menține viu interesul pentru această peliculă îl reprezintă doar „turnirul” actoricesc dintre doi „grei ai ecranului”: Peter O’Toole și Richard Burton. Miracolul provine din unirea farmecului fascinant și tulburător al lui O’Toole cu seducția dominatoare și liniștită a lui Burton. În vreme ce personajul Becket evoluează destul de previzibil, pe alocuri, monoton, de la naționalism saxon către sfințenie, regele Henric pendulează între încrederea oarbă în prietenie, dezamăgirea din fața a ceea ce el percepe a fi trădare, neînțelegere a motivelor trădării (machiavelism și fariseism). Thomas Becket era în realitate normand, dar filmul/ficțiunea ecranizată îl face să fie un saxon pentru a genera tensiuni culturale și etnice cu Henry, monarhul normand cuceritor.
Aristocraticul O’Toole a conturat – cu pasiune și cruzime – un personaj cinic, cu motivații la vedere (justificările psihologice pentru faptele comise): „I am the law!” Ultima scenă conține premisele împăcării dintre stat și biserică – aparenta penitență și sanctificarea celui a cărui moarte o poruncise chiar el. Henric pune bazele subordonării bisericii Angliei față de coroană. Raportul de forțe dintre cele două personaje se va răsturna în istorie. Chiar dacă Becket este plasat printre simboluri sfinte, resemnat cu ideea că poartă o luptă pentru onoare față de rege, nu pare deloc convins că acțiunile sale vor aduce dreptate, pace sau egalitate între normanzi și saxoni. Din spusele sale, reiese clar că dacă saxonii ar fi fost la putere, nedreptățile ar fi fost identice. Tot el este cel care știe că îndeplinirea obligației poate fi singura onoare evidentă într-o lume coruptă.
Regia: Peter Glenville
Scenariul: Edward Anhalt (după piesa Becket or the Honour of God/Becket ou l’honneur de Dieu de Jean Anouilh)
Imaginea: Geoffrey Unsworth
Montajul: Anne V. Coates
Muzica: Laurence Rosenthal
Distribuția:
Richard Burton – Thomas Becket, Episcop de Canterbury
Peter O’Toole – Regele Henric al II–lea al Angliei
John Gielgud – Regele Ludovic al VII–lea al Franței
Paolo Stoppa – Papa Alexandru al III-lea
Siân Phillips – Gwendolen
Durata: 148 min
Citiţi şi
O întâmplare de acum 43 de ani cu un bărbat de rasă
“Poveste din Bucureștiul de odinioară”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
