Când mi-a spus că vrea să ne mutăm împreună, am încremenit. Totul mergea bine, ne iubeam, dormeam la el uneori, ori el la mine. Nu aveam niciun dubiu. Știam că e bărbatul vieții mele. Dar să ne mutăm împreună? Hmm… M-a speriat atât de tare, încât nu am fost în stare nici să mă bâlbâi.
Delicat și iubitor cum e de când l-am cunoscut, nu a insistat: ”Nu-i grabă. Știu că e o decizie importantă. Nu vreau nici să pun presiune pe tine, nici să faci ceva împotriva voinței tale, doar pentru că așa se spune că e normal, sau ca să îmi faci pe plac. Când ești pregătită, îmi spui”.
Am furat două ciocolate din cutie și mi le-am îndesat în gură. Trebuia să motivez cumva tăcerea mea. Nu pentru el, că el înțelegea. Ci pentru mine. Ce mama naibii? Aveam cel mai bun bărbat. Deștept, bun, iubitor, blând, călător, muncitor. Era exact așa cum îl visasem. Ca să fac o paranteză, vă spun că visurile se îndeplinesc întotdeauna, atunci când ai curajul să crezi în ele, oricât ar dura. Eu îl așteptasem ani de zile. Și apoi, apartamentul ăla minunat. Spațios, luminos, nici prea cald, nici prea frig, liniștit, cu balcon mare și flori multe, așezate prin toată casa. Încă mirosea a nou. Îl alesesem împreună, în urmă cu vreo lună. L-a cumpărat la cheie. Mă făcea părtașă la toate alegerile importante din viața lui.
Ați înțeles ideea. Nu aveam niciun motiv să spun nu. Și, totuși, era ca și cum aș fi renunțat la libertatea mea. Și cât luptasem ca să mi-o câștig. Ca să înțeleg că fericirea mea nu depinde de nimeni, în afară de mine. Că am în mine destule resurse încât să pot fi fericită și între oameni, și de una singură, în mijlocul pădurii. Serile mele de liniște, când dădeam drumul la muzică în surdină, și dansam de una singură, și râdeam fericită că… fără motiv. Așa, pur și simplu. Pentru că eram fericită.
Nopțile în care mă trezeam, pentru că mă bătea vreun gând care se cerea scris. Iar eu dorm mereu cu laptopul în pat, în stânga mea, atunci când sunt singură. Când dormim împreună, ne îmbrățișăm și nimic altceva nu are loc între noi ori în jurul nostru. Suntem doar noi și salteaua aia mare, din dormitorul în culoare pastel, și tabloul cu câmpul plin de maci. Ideea era că trebuia să renunț la anumite plăceri nevinovate. Și parcă nici nu era vorba despre asta.
De data asta, era pe viață
Dar schimbarea. Vai, ce mă speria. Eu mă adaptez greu. Și devin irascibilă și nesigură, atunci când ies din zona mea și mă avânt în necunoscut. Nu îl refuz, e adevărat, dar dacă totul mergea bine, asta era pe viață. Da, e adevărat, că totul ar fi fost mai bine. Aș fi locuit cu bărbatul iubit, aș fi plecat din garsoniera mică și în care mă sufocam vara, și m-aș fi mutat în Paradis. Iar casa e importantă pentru liniștea mea. Casa îmi e suflet. Iar dacă acolo nu mă simt confortabil, nu am pace. Îmi era bine în garsoniera mea. Nu e vorba de asta. Dar eram conștientă, că, rațional, decizia bună ar fi fost să accept.
Am înfulecat pe nerăsuflate toată cutia de ciocolată și eram gata să dau iama în biscuiți, când m-a prins ușor de mână, m-a luat la el pe genunchi, și mi-a spus: ”Draga mea, liniștește-te. Te iubesc”. M-a sărutat pe frunte și pe ochi. M-a mângâiat pe cap. În acel moment am știut. Era bărbatul meu, copil, tată, amant, frate, cel mai bun prieten. Am simțit. Degeaba îmi spunea rațiunea. Eu voiam să simt. Și s-a întâmplat.
Nu i-am dat răspunsul pe loc, dar vă spun că acum, în vechea garsonieră, locuiește cea mai bună prietenă a mea, așa că o pot vedea oricând vreau. Noi ne-am luat un boxer, că avem destul loc în apartamentul ăla imens, avem și un papagal, iar pisica vecinilor e abonată la noi, la masă.
În rest, laptopul nu mai stă în pat, ci pe noptieră, iar eu am biroul meu, unde el nu pătrunde atunci când mă știe afundată în lumea mea. Ce să spun? Sunt cea mai norocoasă femeie din lume!
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
