O zi în care simt că nu-i ce trebuie și s-ar putea să le fac pe dos și tot așa să mi se-ntoarcă, e resuscitată doar de-o rochie cu flori. În care să mă simt bine și să-mi regăsesc tonusul psihic pierdut uneori, din motive de nemotive, ori numai că-s femeie și asta-i suficient, adeseori.
Ce-i drept, am una ce mi-e dragă ca darul unui copil, primită paradoxal, de la o femeie, singurul om în urma căruia am suferit ca un câine abandonat în drum, dar care m-a făcut și-un strop mai deșteaptă și atentă. În jur, măcar! Eram cam căscată înainte vreme, îmi cam lăsam sufletul la-ntâmplare, credeam ce nu era… ba mă mai și întrebam de ce? Ei, uite-așa…pentru că! C-așa-i în viață! Până nu ți-o iei, nici nu te ferești!
Dar locul în care merg diminețile nu-i compatibil cu veselia și nici cu florile. Acolo-i chibzuință multă, acceptare, răbdare și durere cât toate la un loc.
N-am putut s-o-mbrac! Mi s-ar fi părut ostentativ… nu râzi când alții plâng.
E cât mine… ba mai mică, fărâmă de om atât a mai rămas din ce-o fi fost. Și are vârsta mamei mele aproape. Teama și durerea i-au slăbit picioarele, se sprijină cu bunăvoința unei doamne ce e din același motiv acolo, pe patul atât de alb. Ori poate mi se pare numai mie prin contrast cu peruca prea neagră, ce-i încadrează fața ca-ntr-o ascunzătoare. Unde nimeni nu plânge și nu se plânge n-ai voie parcă să pari diferit. Dar ea nu poate! Se zguduie în tăcere, mă-ntorc și-i zăresc lacrimile scăpate pe sub ochelari. Cum să nu?! Are o fată de vârsta mea! Câte nu și-o dori pentru ea? Ori numai de la ea?
Când ești doctor, e greu să plângi! Din două mari motive. Poate pentru că ceilalți vor crede că ești slab… cum? și tu ai capitulat? Nu erai aici pentru că ești cel mai mare și mai tare și nu te mișcă nimic? Nu tu dădeai piept cu boala și moartea, și, uneori, resuscitând, încercai să dai cu ele de pământ? Nuu?! Cum? Ești om?! Apoi cel mai important… pentru cel din fața ta! Ce-și așază visele și speranțele în palmele și mintea ta! E rostul tău să-i permiți timpului să curgă. Ar putea crede că, dacă tu plângi… chiar nimic nu mai e!
Dar cum să nu-i cauți trupul mic, umerii, mâinile, s-o atingi cu sufletul, să-i spui fără vorbe, cu ochii doar lipiți de gândurile ei, că ești acolo, străin totuși, dar prezent în lupta ei? A tresărit, n-ar fi vrut să pară poate slabă prin comparație cu ceilalți… dar a primit mângâierea, iar eu i-am luat lacrimile, pe care nu le-am mai putut ascunde indiferent de cate motive ar fi trebuit să am și să n-o fac! Mi-a întors ea bucuria atingerii cu liniștea și zâmbetul de după.
Nu vă sfiiți să oferiți din voi când ceilalți nu mai au! Nu credeți că luați dureri ce nu vă aparțin. Oferiți forță și liniște la schimb, îi lăsați voie timpului să curgă când nimic nu mai părea că e!
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
