E o milă distanță între mine și tot ce mă înconjoară. Mă desprind de mine cu atâta ușurință, mai ales când mă confrunt cu situații cărora știu cu siguranță că nu le-aș face față. Cu siguranță și ea s-a gândit la Dumnezeu când a simțit că situația scapă de sub control. Mi-ar plăcea să știu dacă și la ce i-a ajutat.
Cred în Dumnezeu, nu știu exact cum și de ce, poate pentru că așa am fost învățată, mai ales de către bunica (bunica mea scumpă și dragă). Pentru că bunica (mama) privea cu sfințenie către cer, acolo era scăparea tuturor după părerea ei. Mama rostea rugăciuni în șoaptă, îmi era tare drag de ea. Avea un respect deosebit față de tot ce însemna biserică și ritualul unei slujbe bisericești. Poate de acolo am ajuns eu acum să cred în Dumnezeu.
S-a gândit la Dumnezeu. L-a implorat, rugat fierbinte să găsească o ușiță pe care să alerge spre normal. Nu a fost așa. Ușile au rămas lăcătuite. Ea a rămas legată de mâini și de picioare, privind pierdută în zări mult prea îndepărtate, înghețind în sec, simțind cum pământul, lacom, atrage în adâncul lui planurile făcute de ei doi. Din care a rămas EA și sub ocrotirea ei, un EL și o EA în miniatură. Ironic.
Suntem întâmplări și, întâmplător, dispărem. Fără întrebări ne înființăm pe pământ și tot fără întrebări ne …desființăm.
Simt o revoltă în circuitul sângelui meu și în ceea ce sunt dincolo de asta. Mă revoltă durerea care rămâne în urmă! Mi-e frică de moarte îngrozitor, deși în asta s-ar putea să fie răspunsurile la toate întrebările mele și nu numai. Prin asta s-ar putea să găsesc eu și alții, deopotrivă, împăcarea cu sine pe care fiecare o caută.
Ideile îmi izbesc tâmplele, îmbrâncindu-se spre ieșire. Lupte inutile și epuizante. Sensul vieții o să rămână o enigmă pentru mine și încă pentru mulți alții.
Mă gândesc la ea. Cum s-o fi uitând la toate lucrurile lui? Pipăie în neștire gulerul cămășii. Sărută absentă ori mai prezentă ca niciodată pozele lui, chipul senin și înțelept pe care l-a avut. Își trece degetele peste cana lui de cafea, înrămează cu ochii minții și ai sufletului sticlele de cola pe care i le dăruise și toate cutiile de pizza intrate seara târziu pe ușă, în mâinile lui, făcută de mâinile lui! Strânge la piept, într-o disperare mută, aerul plin de mirosul lui. Pune în saci parfumul din lucrurile lui și îi videază. Astfel o să fie EL mereu cu ea. Și plânge. De ciudă, de necaz, de dor, de speranță, de planuri, de trecut, de absență, de ea, de copii, de neșansă, de noroc (a iubi extrem este un noroc). Epuizată, adoarme, ținând aproape suflete mici cu viitor mare. Mâine e din nou aproape și respirația celor doi E depinde, de azi, doar de ea.
Guest post by Liana Sabău
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
