Bunică-mea avea ochii verzi. Nu i-am moştenit niciuna dintre nepoate. Acum, la bătrâneţe, i s-au decolorat – sunt un albastru deschiiis, deschiiiiis, aşa ca cerul în zilele toride. O cheamă Victoria, dar toţi îi ziceau Viţa – prescurtare rurală la modă pe vremea aia.
Era în perioada interbelică.
Bunică-mea era ţărancă.
Ghiţă stătea vizavi. Era un bărbat frumos. Fierar. Şi o iubea pe bunică-mea. La toate balurile din sat o dansa numai pe ea. Şi avea bunică-mea un păr frumos, negru, înnodat în două cozi groase care îi atingeau crupa cînd o învîrtea la horă.
Părinţii lor se detestau. O ură veche, de clan, nestinsă nici azi. I-a zis Ghiţă: „Hai să fugim în lume, muiere. Te fur într-o noapte şi nu o să mai poată face nimic să ne despartă.“ Ibovnicii interzişi fugeau mereu, pe vremea aia. Cînd se întorceau, cu ruşinea gata făcută, erau acceptaţi. Vorbea satul o lună, două, apoi se liniştea gura lumii. Rămâneau împreună, fericiţi. N-a vrut bunică-mea. Ea nu a vrut. A zis că e fată mândră, merită să fie luată cu alai de acasă, nu să fugă şi să fie făcută de rîsul lumii.
El a insistat, ea nu a vrut să îl mai vadă. Seara, îi ţinea drumul cînd venea de pe cîmp şi îi cînta romanţa asta, la modă pe vremea aia: Se scuturau toţi trandafirii, în seara cînd ne-am despărţit, plîngea pădurea şi zefirii, plîngea şi lacul liniştit…
Ea îşi ştergea ochii cu mîneca iei şi mergea mai departe, încăpăţînată ca o vită.
– Ooo, mă omor, Viţo, dacă nu mă iei!
– Omoară-te, da’ după tine tot nu viu, să mă batjocorească satul.
Era muiere mîndră bunică-mea. Se ţineau alai după ea ficiorii. L-a ales pe Gheorghe, bărbat cu copil, divorţat. A zis să se facă repede nunta.
I-a ţinut calea Ghiţă şi în seara nunţii. Cu toporul i-a ţinut-o. A zis că dacă nu fuge cu el, ori îl omoară pe Georghe, ori se omoară pe el. Nici nu s-a oprit bunică-mea. Avea un văl gălbui, de borangic, peste cocul împletit de mireasă. Şi l-a ridicat şi s-a uitat la Ghiţă cu dispreţ. I-a zis să se dea deoparte. A împietrit Ghiţă cu toporul în mână. Ea s-a dus mîndră acasă, să îi fie boreasă lui tata-mare.
S-a apucat tare de băut Ghiţă. Umbla numai beat, numai în calea ei. „Viţo, nu e prea târziu, lasă-l şi fugi cu mine.“ Nu s-a dus bunică-mea. Numa’ îşi înghiţea lacrimile şi se ascundea din calea lui.
Tîrziu, Ghiţă s-a însurat cu o unguroiacă, pe placul mume-sii. A făcut doi copii. Ăl mare a iubit-o pe mama. Nici mama nu l-a luat, tot de rîca dintre neamuri. Fiu-su, pe mine. De la atîta băut, Ghiţă s-a făcut cu ciroză.
Cînd eram singure, bunică-mea îmi povestea de el. Se asprise muierea, dar cînd îi zicea numele, i se îndulcea parcă glasul. Îmi zicea mai ales de romanţă. Romanţa lor. Dacă o dădeau vreodată, la radio, se întorcea cu spatele, să nu îi vedem privirea lăcrămoasă.
Înainte să se ducă, Ghiţă a lăsat cu limbă de moarte să nu îi cînte orchestra muzică funerară. Să-i cînte romanţa aceea, a lor. Trecuseră 40 de ani de atunci.
Convoiul funerar trecea prin dreptul ferestrei mele. Eram mică, dar recunoşteam romanţa. Ascunsă în spatele perdelei de Paşcani, bunică-mea plângea cum nu o mai văzusem niciodată. Amar.
Tata-mare, om zdravăn şi cantor la biserică, ducea pe umeri sicriul.
Pînă la groapă, orchestra a cîntat numai romanţa lor.
Tu nu m-ai înţeles pe mine, şi nici n-ai vrut să mă-nţelegi, dar cînd ne vom cunoaşte bine, vom fi bătrîni, vom fi moşnegi.
Petronela toată poate fi găsită aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
