Augustul acesta se fac 26 ani de când nu mai e Tata. S-a dus într-o vară, repede, n-a avut să ne necăjească prea mult pe mine şi pe mama. Eu m-am supărat foarte rău pe el. Eram foarte furioasă. Mult mai târziu, mi-am dat seama că totuși n-a fost ideea lui…
S-a născut în august și s-a dus tot atunci. Cât a trăit, tata a fost un discret.
A fost ceea ce se numeşte “un om bun, la locul lui”. N-avea demagogii, orgolii nemăsurate, acţiuni neargumentate. “Emoționalist din setare”, raționalist din nevoia de adaptare.
Din când în când, se mai lăuda cu mine, fata lui, mândru fiind că am mai luat un premiu sau am mai fost pe la vreo olimpiadă.
Tata lua decizii. Îi plăcea să o facă şi se simţea bine în rolul de cap de familie. De aceea, îi spuneam „Boss”, îi ceream de multe ori părerea şi ţineam cont de ea. Când eram mică, mi se părea că era un fel de Semizeu.
Tata era inginer. Făcuse două politehnici cu profil electric. El venea de la ţară, dintr-o sărăcie de tip moldovenesc şi a învăţat de-a zdrobit cartea. Îl dispera gândul că ar putea rămâne acolo veşnic, să ducă vacile la păscut şi să dea la coasă.
A ajuns, cu ajutorul lui şi al lui Dumnezeu (“Cum îţi aşterni, aşa dormi!”, zicea) la Bucureşti.
De abia pe la treizeci şi de ani, după ce s-a-nfipt bine în carieră, şi-a făcut familie.
Boss n-avea vicii. Şi atunci, asta mă scotea din minţi. Nu bea, nu fuma, nu pierdea nopţile, avea un stil de viaţă destul de sportiv, riguros, disciplinat. De multe ori, îmi doream să facă şi el ceva “ieşit din schemă”, necontrolat.
Îmi amintesc că în ’84 am fost în Germania cu maşina (intrasem a 12-a la mate-fizică în Lazăr şi aşa sărbătoream victoria!). Într-o noapte, n-am găsit cazare într-un oraş şi am stat în gară până dimineaţa. Tata se simţea vinovat de povestea asta, dar eu îl pupam şi eram fericită că a avut şi familia noastră o Aventură!
Lui Boss nu-i plăceau lucrurile superficiale, fără esenţă. “Astea-s fleacuri”, zicea când vorbeam inepuizabil la telefon, “apucă-te de ceva important, nu pierde timpul! Şi să faci cum faci să iasă bine!”.
Bossu’ se pricepea la oameni. Îi “mirosea”, îi simţea, mai ales când ziceau „gratuităţi”, cum le spunea el vorbelor în vânt, fără acoperire sau cu scopuri parşive. Avusese 10 la psihologie în şcolile lui şi era mai mândru de asta decât de toate celelalte performanţe.
Boss m-a văzut cu diploma de inginer şi “a plecat”. La 60 de ani şi 4 zile. Ar fi vrut ca eu să fiu mai bună ca el, să strălucesc în inginerie. Nu s-a legat, nu i-a fost dat. “Când Dumnezeu nu vrea să fie, nu e!”, obişnuia el să spună.
M-am chinuit, nu mi-a plăcut, nu mi-a ieşit. Am virat spre psihologie şi scriere. Îl moştenesc. Boss avea talent la literatură, îi ieşeau nişte compuneri minunate. Când îl întrebau unii-alţii de ce nu s-a orientat spre umanism, le răspundea: “Ca să nu mor de foame!”. Așa erau vremurile… (oare astăzi cum sunt, tată?!).
Citiţi şi Multă vreme am crezut că mă cheamă “denimicnueştiînstare”
Tata m-a protejat cât de mult a putut. M-a ferit şi nu mi-a vorbit de relele din lume. Si pe cele pe care nu reuşea să mi le ascundă, le “îndulcea”. Aşa că, eu am crescut într-un basm! E adevărat că m-am blocat când mi-am dat seama că thriller-ul e “dominanta” în viaţă şi-l tot căutam pe Boss să-mi explice de ce şi cum să mă descurc în acest haos…
Dar scutul acela ocrotitor, de dragoste, pe care îl crease pentru mine, m-a apărat și m-a ghidat întotdeauna, fără excepţie.
Aş mai povesti multe despre tata… Paradoxal, cu trecerea vremii, mi-e tot mai dor de Boss-ul meu!
L-am iertat că m-a lăsat “nesupravegheată” atât de devreme. M-am împăcat cu asta. Îl rog doar ca, de oriunde ar fi, să mă supervizeze discret, să mă ocrotească, să mă încurajeze atunci când nu mai pot și când mă rătăcesc…
Te iubesc, Tata!
Guest post by Anca Baciu
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
