Publicații importante de peste Ocean, “The Atlantic” de pildă, au tras, nu demult, la sfârșitul lunii ianuarie, un bine-venit semnal de alarmă: ce se întâmplă cu instituția comediei romantice? Carevasăzică, unde ne sunt comediile romantice de altădată? Cum o să trăim mai departe?
Mărturisesc: sunt printre aceia care duc, mai degrabă, povara crucii melodramelor. Îmi plac melodramele, mă las emoționat de scenariile lor absurde, stupide, fantastice, unde totul este imposibil.
Am văzut de curând un film de cinema tradus la noi “New York Melody” (în original, “Begin again”), nici comedie romantică până la deznodământ, dar nici melodramă prin desfășurare. L-am îndurat cu reală plăcere fiindcă o agreez pe Keira Knightley, îmi plac stilul, accentul și hainele ei british. Privind acest film de cinema fără nicio miză reală, un gând negru a început totuși să crească în mine: instituția dragostei este cea mai discreditată instituție contemporană! Suntem în pericol.
Nu mai știm să iubim, fetelor! S-a comercializat iubirea, s-a standardizat sentimentul, s-au adus pe linie, în conformitate cu directivele marketingului, afacerile de inimă! Nici măcar iubiții și iubitele, cum existau altădată, nu mai există! De-acum, avem cu toții – oroare! – parteneri. Sufletele ne-au fost târâte în mocirla derizoriului. S-au înmulțit imbecilii care din două citate motivaționale fac de râs și ceea ce înainte distingea omul de celelalte animale. Dragostea, fetelor, dragostea.
Romantismul e o formă de a ne prosti, social acceptată. Romantismul nu face rău nimănui, când e în cadrul unei comedii. Dar felul în care este batjocorită dragostea de către contemporani mi se pare o amenințare la adresa speciei, care supraviețuiește – uitați-vă pe statistici! – doar prin copiii foarte bogaților și foarte săracilor.
Da. Îmi plac aceste filme de cinema în care bărbații cântă la chitară în ploaie, în care bărbați cu părul dezordonat și cămășile desfăcute aleargă pentru a-și prinde femeile de mână și a le spune, ca-n Licceenii de altădată, ei bine află că nici mie nu-mi pasă! Îmi place părul acestor actrițe când peste el cade pulberea fină a unui pumn de raze de soare, iarna. Îmi plac naivitățile regizorale și îndrăgostiții adevărați care se sărută în ultimele rânduri, mai ales cei foarte tineri, începătorii în ale vieții.
Dragostea în filmele de cinema e în suferință pentru că dragostea în realitate e în suferință. Sunt la modă virilitatea africană, întreținută artificial, se poartă inutilele furtuni în păhărele, se consemnează încă drame și suiciduri din amor. Dar, de facto, e rău, e foarte rău.
S-au spulberat misterele și tabuurile, s-au dus dracului și cavalerii și eroii și onoarea femeilor și poate că nu e rău că e așa, dar ce punem în loc? La adăpostul iluziei libertății au loc orori, sunt măcelăriți, ca de obicei, imberbii și nevinovații. Istoria lumii este și istoria iubirilor ratate. Iubirile împlinite nu au istorie, precum cunoaștem. Trăim într-o societate de consum și în chestiunile intime.
Și nu e bine deloc, doamnelor și domnișoarelor, însăși temelia lumii e în pericol, v-am spus. Readuceți gesturile de altădată în modă, revizuiți-vă, educați-vă băieții să devină bărbați, bărbați cum existau înainte de regretatul Justin Bieber și toate celelalte caricaturi.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
