Dezamăgirile fac parte din viaţa noastră cea de toate zilele, dar, dacă le listăm, începem cu dezamăgirile provocate de ceilalţi şi, poate, ultima pe listă va fi cea mai mică dezamăgire pe care o avem la adresa propriei noastre persoane. Şi nenumărate sunt dezamăgirile provocate de ceilalţi. Semn de umanitate la superlativ. Fiindcă avem mai întotdeauna dreptate. Chiar şi atunci când ne înşelăm. Căci dezamăgirea este, în acest caz, fiica drăcoasă a amăgirii, a autoamăgirii îndeosebi. Ce ne facem însă cu dezamăgirile neprovocate de iluziile în care ne complacem uneori? Şi-uite-aşa, facem mereu echilibristică – când cu sufletul, când cu mintea.
Scria Petre Pandrea în jurnalul său (Pomul vieţii, 1944 – 1945) o recomandare: „Să eviţi din răsputeri ca să întâlneşti pe iubita din tinereţe: o vei găsi cu cărnurile căzute, iar idila sentimentală o vei contempla transformată în ruşine sau nostalgie financiară.” La prima vedere pare un cinism brutal, însă, cum spunea comicul George Carlin, „înlăuntrul oricărui cinic zace un idealist dezamăgit”. Întreaga noastră istorie personală este o înlănţuire de uitări, de transpoziţii şi escamotări, şi rareori, ici – colo, printre ele se mai strecoară şi întâmplări şi experienţe pe care le-am împărtăşi cu inima deschisă. În toată peripeţia asta romanţată care devine viaţa noastră de din urmă, iubita din tinereţe este, de cele mai multe ori, o nostalgie încremenită, iar noi imaginăm încremeniţi într-o lume parcă fără oglinzi şi în afara timpului.
Am citit undeva, nu mai ştiu unde, că dezamăgirea e un fel de faliment personal datorat unor investiţii exagerate în speranţa unui beneficiu justificat, unei corecte recompense. Am spus corectă recompensă, ceea ce mă duce cu gândul că ea succedează natural lucrului bine făcut. Cu riscul de a ofusca niscai sensibilităţi şi fierbinţeli post şi anticomuniste – ofuscări generate de raţionări superficiale – răsplata pentru lucrul bine făcut a devenit frecvent, după 1990, o milostenie sau un favor pe care angajatorul îl face angajatului şi nu un drept firesc, chit că ea se dizolvă de fapt în comuna supravieţuire. Nu-ţi convine? Sunt 10 care aşteaptă afară să-i angajez în locul tău. Oare cât este aici faliment personal şi cât abuz în sistemul relaţiilor de muncă? Une sunt şi cum s-ar aplica, dacă ar exista, criteriile de performanţă pentru ca stabilitatea locului de muncă sau promovarea să nu fie discreţionară şi, prin consecinţă, clientelară?
Se spune că dezamăgirile sunt cu atât mai mari cu cât aşteptările noastre sunt mai mari. Asta ar însemna că aşteptările noastre trebuie să se limiteze la domeniul posibilului, să nu cerem luna de pe cer. Aşa ar sta lucrurile dacă nu am celebra, zilnic aproape, răsturnaliile. Cele mai fireşti aşteptări ajung să ne provoace angoase, care se transformă mai apoi în spaime şi acestea în marasme. Ajungem să renunţăm la aşteptări pentru a nu mai fi decepţionaţi. Devenim năluci. Năluci care prind formă şi consistenţă numai atunci când cineva are nevoie de noi: copilul stingherit de generaţia părintelui său, prietenul prea ocupat cu ale sale până adineaori, şeful care-şi protejează imbecila pupilă de un fiasco răsunător, politicianul aflat din nou în campanie electorală şi se coboară ipocrit din Olimp.
Faţă în faţă cu inerentele dezamăgiri, optimistul ne aruncă în faţă fie speranţa unui mâine mai agreabil, fie fericirea lumii de-Apoi, iar pesimistul deschide o sticlă de şampanie. Între cei doi e punctul de echilibru în care am vrea toţi ceilalţi să ne înghesuim.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
