Am prostul obicei de a minuti și clipi des. Adică, de a trăi minutele și clipele ca în dictonul latin care ne învață să ne bucurăm de clipă și care e repetat maniacal de toți cei care i-au imputat minunatei limbi vina de a fi moartă. Omorând-o și ei, la rândul lor. Ca în legea karmică, un obicei iremediabil prost, precum o karma, vine la pachet cu un altul, la fel de prost și anume: logoreea mea. Doar școala românească a încercat să o trimită la colț. Cu mâinile la spate, se înțelege, dar fără vreo izbândă disciplinară. Ei bine, se ia un astfel de personaj încercat de două obiceiuri proaste, se îmbracă într-o rochie de designer sadic, i se mai chinuie și părul ca să arate mai anarhic decât după o noapte de somn tumultuos și se trimite la o recepție prilejuită de decernarea premiilor pentru… inventică.
A fost o seară minunată, am avut parte de cele mai spumoase rendez-vous-uri intelectuale și nici nu a trebuit să folosesc cuvântul “epistemologic” decât o singură dată, am mâncat frugal și am râs copios, iar de câteva ori i-am mulțumit în gând designerului sadic pentru rochie. Ei bine… nu tocmai. Toată recepția a fost, de fapt, tristă ca sala de așteptare a unui hotel comunist. A fost, de fapt, o așteptare în care Godot nu mai venea, antreurile simandicoase erau mâncate într-o muțenie rotundă, costumele scrobite erau, pare-se, ascunse sub cardigane de colegiu britanic și cămăși cadrilate, iar discuțiile, născute prin cezariană. Asta când nu erau, de fapt, schimburi echitabile de tăceri. S-au decernat și premiile, dar nu am prins decât speech-ul de mulțumire al unui inventator nordic care se plângea de granturile microscopice de cercetare și ne dojenea că, văzând parcarea, a constatat că nu suntem contemporani cu vehiculele electrice. Eu am aplaudat, dar gestul nu a stârnit mimetism. Ceva simpatie tot a iscat, pentru că nordicul laureat s-a îndreptat spre mine, timp în care bietul meu creier pus la colț toată seara s-a trezit suprapunând imaginea cu cea a lui Obama îndreptându-se țanţoș și victorios spre Michelle. Sau varianta neaoșă a unei victorii scurte-lungi cât piesele Pink Floyd. Ei bine, logoreea mea îndurase suficient, așa că am ținut să-i povestesc laureatului despre scena moșită de creierul meu. Nu îmi amintesc să îl fi atenționat că e o glumă nevinovată, dar imi amintesc perfect că laureatul a rămas cu un zâmbet-linie, de emoticon antipatic și galben care nu râde și nu plânge. Apoi am adăugat, ca într-un Vezuviu al ridicolului: I always thought that the title “first lady” is a sample of sexism, why would someone want to be called like that? Plus, picture the scenario, not as kafkaesque even in this patriarchal world of a women getting elected as a president of the US. How would you call her husband? Or think about Sauer, Merkel’s husband? You see, it is in our language and language, as you know, is power. (Întotdeauna am crezut că titulatura de prima doamnă e una sexistă, cine ar vrea să fie numit prima doamnă? Sau imaginează-ți scenariul, nu tocmai desprins din Kafka fie și în lumea asta patriarhală în care o femeie e aleasă președintele Statelor Unite? Cum îl vom numi pe soţul ei? Sau gândește-te la Sauer, soțul lui Merkel!)
Zâmbetul de emoticon oropsit se lățise într-o grimasă care amenința să semene cu picturile lui Goya. Vorbisem fără noimă și mult, două lucruri nepermise la o recepţie a oamenilor de ştiinţă. Doar eu știu cum m-am furișat ca o Cenușăreasă. Pe nordic l-am lasat cu zâmbetul lui cu tot şi mi-am petrecut seara într-un bistro bruxellez cu aer forţat francez, dar în care oamenii râd cu zgomot, mănâncă cu poftă și nu tac niciodată. Decretasem că oamenii de știintă sunt o clasă separată, ermetică precum tribul Zulu sau vreo lojă masonică, au ritulurile lor de tăcere, non-conversaţii, haine și grimase specifice. Şi toleranaţă zero faţă de intruși.
Eram pregătită de quod erat demonstrandum. Ba chiar mă gândeam să scriu un mic îndreptar de personalitate pentru oamenii de știinţă aflaţi la petreceri și unul de bună purtare pentru mine. Ca să îmi temperez logoreea și clipitul. Asta până când următorul mesaj mi-a aterizat în inbox:” I most enjoyed talking to you at the reception, nice to take my mind for a stroll on philosophical matters(!?), so thanks for the stimulating company. Anyway, just wanted to wish you an energetic week” (Mi-a făcut plăcere discuţia de la petrecere. A fost plăcut să îmi plimb mintea prin chestiuni filosofice. Multumesc pentru compania interesantă, voiam doar să îţi urez o săptămană plină de energie!)
Nu o să chestionez ce i s-a părut filosofic in pseudo-conversaţia noastră și nici nu o să îi spun vreodată că urarea de legată de o săptămâna plină de energie mi se pare cea mai bună replică de flirt între doi atomi.
PS: Nu i-am răspuns. Mi-e teamă că o conversaţie cu adevărat filosofică ar schimba până și ordinea elementelor în tabelului lui Mendeleev.
Citiţi şi
De ce ar trebui interzise discuțiile mărunte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
