Uneori, cuvintele sunt de prisos. E suficient să închizi ochii şi să asculţi doar sufletul. Îţi poate spune mult mai multe decât te-ai aştepta.
Nu poţi înăbuşi vorbele sufletului aşa cum îţi înghiţi cuvintele, cum îţi cenzurezi glasul prin simpla tăcere. Sufletul trăieşte la maxim, spune multe, nu tace niciodată şi, mai ales, nu uită.
În ziua în care sufletul tace, noi, ca entităţi umane, ne pierdem.
Sufletul ştie şi, mai ales, nu greşeşte niciodată. Dacă am fi oneşti cu noi înşine, dacă nu ne-am minţi niciodată, dacă am lăsa la o parte orgoliile şi doar ne-am asculta vocea sufletului, cred că am găsi, în cele din urmă, fericirea. Nu am mai fi într-o permanentă zbatere, într-o permanentă căutare, nu ne-am simţi ca într-o buclă, într-un perpetuum mobile. Nu am mai simţi că trăim într-o lume în care nu ne regăsim, într-o lume complet străină de idealurile noastre, de dorinţele noastre. Şi unde mai pui că la toate acestea se mai adaugă şi constrângerile sociale, teama de a-l răni pe celălalt sau comoditatea.
Da, uneori, cuvintele sunt de prisos, căci sufletul contruieşte poduri şi legături mai adânci decât o pot face vorbele. El are propria-i raţiune şi un limbaj al lui, mult mai simplu, dar în acelaşi timp şi mult mai profund şi mai cald.
Când apune soarele, sufletul tău după cine tânjeşte, cu cine danseză? Tu cu cine dansezi, în gânduri, în trăiri, în dorinţe?
Povestea misionarului impresionat de dansul şi de cântecul indianului care îl însoţea în călătoriile lui este, poate, cel mai bun exemplu.
„Odată, demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreună cu un tânăr indian, care-i era şi călăuză. În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea să se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie, pe care o cânta încet. Imaginea tânărului care dansa şi cânta cu faţa spre soare îl umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie.
Într-o zi îl întrebă pe ghidul său:
-Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l îndeplineşti în fiecare seară?
-O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul. Soţia mea şi cu mine am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Astfel, chiar dacă suntem departe, cântăm şi dansăm împreună”.
Dansul lui, al indianului, este în realitate dansul fiecăruia dintre noi. În asfinţit, când sufletul rămâne cu el însuşi, poate vibra, poate dansa, poate crea o undă voltaică cu un alt suflet ştiut numai de el.
Aşadar, indianul şi-a ales partenera.
Tu?
Guest post by Tina Stana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
