Aveam 14 ani proaspăt împliniți când am ieșit prima dată din țară. Eram în Franța, într-un sat amărât din sud, acolo unde catadicsiseră să ne trimită în vacanță pe ăștia din liceu de vorbeam bine franceză. Cică premiu pentru rezultatele la olimpiadă. Așadar, acolo, în anul de grație 1990, vara, în august, într-o așezare prăpădită cu vreo 500 de locuitori, am văzut prima dată în viața mea sticle cu suc d-ăla bun, adevărat, și cutii cu ciocolată pe rafturile unui magazin. De fapt, acum că mă gândesc bine, era mai degrabă un fel de butic minuscul cu câteva chestii de bază, dar pentru mine și pentru ceilalți copii români din grup, simplul fapt de a vedea un magazin cu marfă adevărată și mai mult decât comestibilă era sinonim cu străinătatea și bogăția. În ziua aia, am pus mână de la mână și am reușit să ne cumpărăm o sticlă mare de suc de portocale. Eram nouă în grup. Și sticla costa cam trei franci.
Eu am crescut într-un București fără mall-uri, într-un oraș pe care l-am văzut, la început, schimbându-și culoarea doar în funcție de anotimpuri; un oraș plin de griuri colorate care deveneau mai strălucitoare sau mai opace în funcție de razele soarelui și atât. Mă îmbrăcam de la Romarta sau de la Victoria și o dată pe an, prin noiembrie, mă duceam cu mama, la Cocor, unde știa ea o responsabilă de magazin care ne aducea din depozit, o pereche de cizme d-alea pentru export. La petreceri, luam fustele mamei și puloverele tatei, alea de apucaseră să și le cumpere în tinerețe și care erau puse bine între săculeți de naftalină, în dulapul mare din camera bunică-mii.
©Fernando Moreno
După Revoluție, mă duceam și-mi luam câte un tricou sau o helancă de la tarabele din Unirii sau Romană: haine colorate și de proastă calitate care se distrugeau la spălat și se îmbâcseau una-două. Poate și de aceea mi-a rămas undeva, lipit pe dinăuntru, un fel de sentiment de nerăbdare, amestecat cu frică și emoție, ceva aproape de adrenalină, care se secretă de fiecare dată când intru într-un magazin. Poate de aceea.
Eram la Paris, într-o toamnă. Prin 2000. De data aia aveam niște bani de cheltuială. Mi-i dăduse o verișoară într-o seară, să-mi cumpăr ceva frumos. I-am împăturit cu grijă, i-am pus în portofel și am așteptat să se facă zi și să se deschidă magazinele. Țin minte că de dimineață, mă simțeam de-a dreptul emoționată că urma, fără doar și poate, să am ceva de la Paris. Mi-am pus ceasul să sune, să nu care cumva să se deschidă magazinele și eu să nu fiu acolo. Apoi, am plecat pe Rivoli și de fiecare dată când împingeam ușa vreunui butic și auzeam sunetul ăla ca de clopoțel, care-i vestea vânzătoarei venirea mea, inima începea să-mi bată mai tare, la gândul că poate aici, în câteva secunde, îmi voi găsi fericirea, cum zic francezii.
În primele secunde păstram un pic distanța, făceam ochii roată, măsuram din priviri, comparam culori și abia apoi mă apropiam și îndrăzneam să citesc prețul. Eram exact ca la o întâlnire pe nevăzute, când te uiți la cel din fața ta, îți dai seama că-ți place, dar nu știi dacă te ridici la așteptările lui. Acolo. în magazinele alea din Paris, hainele parcă erau vii. Uneori îmi plăcea doar să le ating, să le miros, să le simt moi și colorate, de parcă culorile alea le umpleau cumva de viață și le făceau să fie aproape spectacol. După Rivoli, m-am dus spre Cartierul latin, pe bulevardul Saint Michel. Parisul, toamna, cu lumina aia care țâșnește gălbuie din frunzele căzute pe jos. Cu vitrinele ce parcă respiră odată cu tine. Cu haine din colecția toamnă-iarnă unde culorile au greutate și parcă țin de cald. Le vedeam de la distanță, mă opream și stăteam așa, strângând portofelul între degete, cu admirația cu care mă uitam uneori la femeile slabe cu care știam că nu voi semăna niciodată. Dar îmi doream.
Citiţi şi Când plec eu în vacanţă
Într-un final, am intrat într-un butic minuscul. Vânzătoarea era brunetă, avea părul strâns în coc și buzele de un roșu aprins ce se asorta cu eșarfa de la gât. M-a lăsat să mă uit, să pipăi. S-a retras discret în spatele tejghelei, de parcă știa și ea că sunt momente în care e bine să nu intervii. L-am văzut pe un umeraș. Era portocaliu, cu mâneci lungi și cu trei nasturi. L-am atins, iar atingerea lui mi-a dat fiori. Nicio legătură cu puloverașele chinezești de se vindeau la Florăria din colţ, de lângă blocul mamei. Ăsta era cald de parcă pulsa viața în el. L-am pus pe mine și mă simțeam nu îmbrăcată, ci luată-n brațe. Am tras aer în piept și am întors eticheta: cașmir, dar și toți banii. Apoi, am început socotelile. Mi-l doream, dar aș fi vrut să-mi fi rămas și de niște ghete. Nu știam să-mi fac pe plac, noi, copiii crescuți în comunism, nu aveam excentricități. Eram învățați să fim practici, iar dacă aveam ocazia să cumpărăm, importantă era cantitatea, pentru că știam de acasă că niciodată nu aveai destul, pentru că întotdeauna se putea termina.
Am dat să ies din magazin. Până la urmă e doar un pulover, mi-am zis. Un pulover al naibii de scump, așa m-am gândit și am făcut să sune clopoțelul de la ușă, semn că dau să ies în stradă. Şi al naibii de frumos, a spus aproape pe șoptite, vocea aia de femeie care vrea și care știe că o nebunie poate face pur și simplu, diferența. Și frumusețea. Și-atunci, în Parisul ăla tomnatic, cu inima bătându-mi în gât mai, mai să dea pe dinafară, mi-am dat toți banii pe-un pulover. A meritat? Voi să-mi spuneți. Dacă v-a plăcut povestea, atunci sigur a făcut toți banii. Ca toate poveștile cu happy-end.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
