Suferi pentru că l-ai pierdut sau pentru că ai pierdut? Sunt ani din viața ta pe care nimeni nu ți-i mai dă înapoi. Iar acum suferi din obișnuință. Obișnuința este mai puternică decât iubirea.
Chiar dacă atunci când pui punct relației ești goală pe dinăuntru și nu mai ai sentimente față de el… suferi. Suferi pentru viața ta. În urmă nu rămâne o inimă sfâșiată, ci rămâne o parte din viața ta pe care… ai gestionat-o prost.
Când am decis, pentru prima oară, că vreau să divorțez, nici măcar nu eram măritată. Îl știam de câteva luni, iar în tot acest timp nu fusese alături de mine. Nici măcăr o dată. Când era bine, hop și el. Când aveam nevoie, întindeam mâna și simțeam un gol.
Mi-am spus atunci că relația nu va dura prea mult. Și am decis să ne căsătorim. În acest fel, aveam să păstrez mai mult timp relația noastră. Întreabă-mă de ce m-am chinuit singură, pentru că nu am un răspuns. Totul era împotriva noastră, doar mintea mea naivă și proastă era pentru noi. Apoi relația s-a urnit din loc. Și a mers, a mers… Din când în când mă opream și analizam ce am. Ce trăiesc.
Crezi că nu știam că locul meu nu este lângă el? Ba da, știam, dar mă încăpățânam să lupt contra tuturor doar pentru a păstra această căsnicie. Luptam contra curentului singură. El nu era niciodată acolo, iar când era acolo, era absent. Mă privea, dar privea prin mine, nu în mine. L-am rugat să lupte pentru noi, să mă apere și să apere căsnicia noastră. M-a privit lung, pierdut în cuvintele mele. Îi era lehamite de acest efort. De ce dracu’ mă chinuiam singură? De ce mă enervam? De ce simțeam nevoia să îi iau apărarea atunci când avea gură să vorbească?
De ce simțeam nevoia să leg și mai tare nodul dintre noi, când eram singura care trăgea căsnicia? Și m-am chinuit ceva. Am îndurat zile întregi de nervi, nepăsare, nesimțire, răutate, prostie, minciună, superficialitate.
Când am ajuns în punctul în care mă întrebam dacă să plec sau nu… m-am tot gândit și m-am răzgândit. Timp de o lună mi-am tot zis că plec și m-am reîntors de tot atâtea ori. Nu știam în ce direcție să merg, nu știam dacă să plec sau să rămân.
Această neliniște mă arunca în nopțile reci de insomnii în care priveam tavanul camerei. Mereu mă frământam pentru relația asta, iar el dormea. El visa cai verzi pe pereți, cât eu aș fi făcut pe dracu-n patru să meargă.
Știi ce e cel mai frustrant? Să fii atât de orb, încât să nu vezi la doi centimetri în fața ta. Iar atunci când vezi, să fii atât de prost, încât să nu admiți că ești singur. Singur în doi.
Iar când admiți că ești singur, să fii atât de nebun încât să rămâi. Oare acești trei ani au fost aruncați pe fereastră? Eu simt că nu am evoluat cu ceva și simt că nu am câștigat ceva. Simt că a trecut viața pe lângă mine, iar eu o priveam, paralizată și prinsă în timp.
Guest post by Mia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
