Când ai avut nevoie de mine, ţi-am stat la dispoziţie 24/7, clipă de clipă. Nu conta că era zi sau noapte. Nu conta că eram sănătoasă sau bolnavă. Nu conta în ce stare era sufletul meu în acel moment, că aveam sau nu energie pozitivă în mine. Mă preocupa doar să ţi-o pot insufla ŢIE. Şi am făcut-o, mereu. Fără excepţie. Chiar şi când mintea mea, de obicei alertă şi pe fază, îşi luase concediu temporar, lăsându-mă cu creierii devastaţi de probleme, îndoieli şi dezamăgiri. Chiar şi atunci când viaţa m-a lovit, în diverse feluri, din diferite motive. Nu ţi-am pomenit niciodată despre asta, pentru că doream şi trebuia să te protejez. Suferinţele mele erau neimportante pentru tine. Prezenţa mea în viaţa ta, esenţială! Era datoria mea, ţelul meu, faţă de care orice alt impediment trebuia trecut sub tăcere şi învins cu orice preţ. Şi le-am învins! M-am ridicat din ţărână, uneori din mocirlă, de fiecare dată, mi-am şters lacrimile şi mucii, cu mâneca, şi-n lipsa hainelor şi cu mâna goală. Mi-am îndreptat umerii, mi-am scuturat capul năuc de abisurile gândurilor negre care bâzâiau ca nişte viespi otrăvitoare, ca să te susţin pe tine. Să fiu, mereu şi întotdeauna, aici, pentru tine.
Nu ţi-am spus nimic despre toate astea. Menirea mea nu era să te împovărez cu problemele mele. Deşi, de multe ori, ardeam de dorinţa de a ţi le împărtăşi. Nu ca să-ţi faci griji pentru mine. Ci doar pentru a auzi, fie şi sporadic, atunci când îmi era cel mai greu, măcar o vorbă de îmbărbătare din gura ta. Să mă conving că, chiar dacă împărtăşim sorţi şi destine diferite, înţelegi prin ce trec.
Dar n-am făcut-o. Pentru că menirea mea era să te iubesc necondiţionat, la nesfârşit, atâta timp cât am suflare în mine. Şi m-am ţinut de promisiunea făcută. Nu ţie. Mie însămi.
Mi-am lăsat serviciul pentru tine. Am demisionat. Eram extenuată. Intrasem în concediu medical. Şi după o perioadă, am hotărât să nu mă mai întorc acolo. Îmi răpea prea mult din timpul pe care voiam să ți-l dedic ţie. Şi atunci când nu erai fizic aproape, erai în mine. Erai al MEU. Te instalaseşi din prima clipă, ştiind prea bine că nu vei renunţa niciodată la cuibul sufletului meu. Poate tu, mai degrabă ai intuit, decât ai realizat asta, în mod raţional. Însă eu am ştiut-o, din clipa în care ai intrat în viaţa mea, pentru a mi-o da peste cap şi a o schimba definitiv.
Am şi divorţat pentru tine. Da. Asta, poate doar asta, o ştii sau ţi-o aminteşti. Am făcut-o pentru că te plângeai că nu-ţi acord destulă atenţie, că mă las absorbită de alte preocupări adiacente, în loc să mă dedic ţie 1000%, aşa precum ai aşteptat şi ai pretins de la bun început. Pentru că îmi ziceai că mariajul meu a devenit pentru tine o tensiune prea greu de suportat. Că te sufocă parţialitatea atenţiei mele. Că nu mai puteai trăi cu ideea de a mă împărţi cu cineva care mă face nefericită.
Şi te-am ascultat.
M-am despărţit de partenerul cu care trăisem 30 de ani. Nu toţi nefericiţi. Ca să fiu sinceră, dacă n-ai fi fost tu, poate nici n-aş fi făcut-o. Dar aşa, am făcut-o, de dragul tău, pentru tine. E drept, tu ai apărut mai târziu în viaţa mea, după el. Dar ai apărut cu aceeaşi certitudine cu care m-ai molipsit, m-ai otrăvit, m-ai blestemat sau poate m-ai binecuvântat: aceea de a te iubi necondiţionat. M-am supus. Nu aveam de ales. Şi chiar de aş fi avut, şi de-aş fi avut 1000 de vieţi, ştiu că mereu şi mereu, aş fi ales pentru tine şi nimeni altcineva.
După asta, am rămas singură. Nu mi-am plâns de milă, dar nici uşor nu mi-a fost. M-am descurcat, cumva. Am avut noroc. Dar cel mai mare noroc a fost că te aveam pe TINE.
Apoi au început problemele. Materiale, de sănătate… nici pe acelea nu ţi le-am povestit. La ce bun? Rămasă fără serviciu, mi-a fost greu să găsesc altceva… După divorţ, după ce ne-am împărţit ce era de împărţit, m-am ales cu mai nimic… care nimic tot în tine îl investeam. Erai mai mult departe decât alături de mine. Uneori mă sunai. De acolo, de pe unde erai. Îmi dădeau lacrimile de bucurie şi recunoştinţă să-ţi aud glasul, să aud că nu m-ai uitat cu desăvârşire. Rareori îndrăzneam să te întreb detalii despre viaţa ta, pe care răsfăţat, aşa cum te obişnuisem, cu nărav, o ţineai strâns şi secretos, doar pentru tine… Consideram că n-am dreptul să-ţi invadez viaţa privată cu întrebări indiscrete. Deşi, în adâncul sufletului, mi se părea că mi se cuvine, măcar acest drept, de a întreba… Mă mulţumeam cu frânturile pe care mi le ofereai din când în când, fără să ţi le cer. Şi mă hrăneam cu ele, ca şi cu mana cerească. Mi le întipăream în minte, în suflet, în inimă, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă. Începuse să mă cam lase memoria pe ici-pe colo. Dar cuvintele rostite de tine nu le voi uita niciodată. Au devenit mai sfinte decât rugăciunile către Dumnezeu, pe care şi acum le murmur seara, înainte de a spera să pot prinde câteva ore de somn în patul meu micuţ şi modest, de o persoană.
Am înţeles că acum eşti însurat şi la casa ta. Şi că aveţi şi o odraslă nepreţuită, o fetiţă de doi anişori.
Asta am auzit-o mai mult de la alţii decât de la tine. Secretos cum eşti şi cum ai fost întotdeauna, nu mi-ai oferit multe detalii.
Mă bucur mult. În mine nu e loc de sentimente de gelozie. Doar de iubire. Necondiţionată.
Pentru tine.
Însă, pot să-ţi pun acum, măcar acum, o întrebare? Să-ţi adresez o rugăminte?
Mi-aş dori atât de mult, o dată, măcar o dată, să-ţi cunosc şi eu familia. Să o văd pe cea care sper că te face fericit şi să strâng la piept odrasla iubirii voastre.
Pot să te mai văd o dată, FIUL MEU?
Da-mi un telefon când poţi…
MAMA
Guest post by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
