Ne-am obişnuit să numărăm o zi după alta şi să luăm prezentul ca şi cum ni s-ar cuveni. Ca şi cum nu am mai muri niciodată. De abia în momente de pericol sau de cumpăna, cum ar fi cele de boală (a noastră sau a persoanelor dragi nouă), ceva ne trezeşte din această amorţeală şi ne comunica un mesaj simplu, dar extrem de puternic: „Viaţa ta este un cadou. Este al naibii de scurtă. Trăieşte-o la maxim!”
Râdem 115 ore din viaţă. Dormim 25 de ani într-o viaţă. Un om petrece aproximativ 653 de ore în gări, staţii de autobuz, sau alte mijloace de transport în comun. În general, sunt 6 luni care se pierd la cozi: la supermaket, la poştă sau la bancă. Şi statisticile pot continua… Suntem în toate, şi totuşi în niciunele. Viaţa noastră este despre noi, şi totuşi noi nu suntem de multe ori în ea.
Muncim sau pierdem mai mult timp decât ne dăm seama şi, în mod sigur, mai mult decât ne-am dori. Iar, la finalul zilei, când tragem linie şi adunăm momentele plăcute, ne dăm seama că nici măcar nu mai avem energia să ne amintim ce a fost bun în ziua respectivă. Pentru că mintea noastră rămâne cumva fixată pe stresul, frustrările şi lucrurile pe care nu am reuşit să le ducem la bun sfârşit.
Ne plângem frecvent de stres. El este un fel de inamic universal şi scuză absolută pentru tot ce ne nemulţumeşte în vieţile noastre. Bărbaţi şi femei, indiferent în ce domeniu lucrăm, ne uneşte cel puţin un element comun. Şi acesta este stresul. Sub varii forme şi de diverse intensităţi. În timp ce mulţimea de factori care ne cauzează stresul este în creştere, mulţimea de roluri pe care le îndeplinim (soţie, iubită, mamă, angajată, prietenă etc.) ne solicită în forma noastră cea mai bună, amplificând, evident, starea de stres. Dar de cât la sută din energia noastră mai beneficiază aceste roluri şi cât la sută din ea este epuizată fără sens, culmea, din motive de stres…?
Rutina zilnică ne consumă cu mic, cu mare, ca într-un imens malaxor existenţial. Ne trăim viaţa între două livrări de proiecte, două întâlniri importante sau două weekend-uri în care mai rezolvăm treburi „administrative” pe lângă casă. Vacanţele trec fulger pentru că mentalul nostru este atât de deprins cu ritualul unei vieţi guvernate de nemilosul „trebuie”, încât îi ia foarte mult timp să se obişnuiască cu absenţa lui şi, implicit, cu ideea de vacanţă. În plus, de multe ori obiectivul nostru este acela de a beneficia de maximum de calitate şi minum de preţ, încât pierdem din vedere însăşi noţiunea de vacanţă şi o transformăm şi pe această într-un „proiect”, întocmai ca pe cele de la muncă.
Probabil ţi s-a întâmplat şi ţie să pleci cel puţin o dată într-un concediu ad-hoc. Fără liste construite în prealabil, cu obiecte pe care să le iei la tine, fără rezervări cu luni înainte şi fără stresul pregătirilor de plecare. Şi totuşi, peste timp, aceasta s-a dovedit a fi nu doar o vacanţă oarecare, ci ACEA vacanţă la care te întorci mereu cu plăcere.
De câte ori, în viaţă noastră, ne amintim să acordăm atenţie darului vieţii ce freamătă în noi şi să ne concentrăm cu totul pe bucuria plină de mister a fiecărei clipe, care ne lungeşte viaţa şi ne îmbogăţeşte sufletul? Când toată lumea trăieşte pe repede înainte, unde sunt acele vacanţe tihnite, care ne conectează cu sinele nostru profund, care ne duc cu gândul la nemărginire, la pacea şi înţelepciunea cosmică? Acele vacanţe în care sunetul valurilor ce se lovesc de ţărm şi ritualul tainic al naşterii zilelor şi nopţilor să fie singurele fenomene externe nouă care ne captează atenţia…
Aş vrea să te întreb pe tine: Tu când ai celebrat viaţa ultima dată? Când te-ai bucurat de ploaie, când te-ai plimbat desculţă prin iarbă sau când ai dansat cu frenezie, singură prin casă? Dansul este manifestarea energiei Vieţii. Este o formă de comunicare: între tine şi corpul tău, între tine şi ceilalţi oameni. Emoţiile puternice care nu sunt exprimate în momentul trăirii lor de către fiinţa umană se păstrează sub formă unor tensiuni musculare la nivelul acelor părţi ale corpului legate simbolic de situaţia trăită. Dansul eliberează tensiunile şi îţi impune o stare de joc, de liber acces pe tărâmul imaginaţiei, unde totul este posibil prin improvizaţie, unde problemele îţi apar altfel, unde stereotipurile şi blocajele se pierd în varietatea posibilităţilor. Prin dans, te deschizi către tine şi către ceilalţi. Natural. Cu bucurie şi generozitate.
În încheiere, te provoc la libertate: fugi într-o vacanţă pe care nu ai planificat-o cu un an înainte! Spune o glumă într-un cerc de persoane unde nu ţi-ai dat niciodată voie cu adevărat să fii tu însăţi şi râzi cu toată fiinţa ta! Trezeşte-te într-o dimineaţă şi, în loc să înjuri printre dinţi în timp ce opreşti nervoasă alarma, dă play la piesa ta preferată. Şi, mai ales, dansează! De câte ori ai ocazia şi cât de mult poţi! Dansează singură într-un dans frenetic şi dezinvolt. Pentru tine, pentru viaţă, pentru miracolul existenţei. Dansează aşa cum simţi: liberă, spontană, unică.
Guest post by Valeria Vîrlan – psihoterapeut integrativ şi psiholog
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
