La intrare dai peste un șir de șosete desperecheate. Duce, multicolor, spre living, să nu te pierzi, și se termină cu o pereche de papuci maro, stângul spre vest, dreptul spre sud-sud-est. Podeaua e de culoarea plajei, și e plină de pași. Pași din bumbac, pași din lână, pași din piele. Câteva pungi goale, reziduuri aruncate înapoi de valuri. O plajă de curățenie îndoielnică, totuși o plajă.
Soarele răsare din mare, peste balustrada balconului. O fi acolo o mare, undeva. Ce contează dacă la 50 de metri sau 300 de kilometri? El aude valurile oricum. Când nu le aude, i le toarce pisica. Motanul doarme și visează marea, și însăilează cu ușurință fuioarele de ceață peste crestele de spumă, dimineața, când se schimbă temperatura. Nu trebuie decât să se întindă puțin, să-i atingă blana mătăsoasă cu trei degete toropite de somn, și toate creaturile marine îl privesc, îmblânzite.
Lângă pat e o pădure de mangrove. În arbuști cresc cărți, o pălărie de panama și hârtii pe jumătate scrise, vederi netrimise și o sticlă de rom. O liană se tot furișează pe lângă perete, spre hol, dar la jumătatea drumului se răzgândește și o ia îndărăt. Planta târâtoare africană se întinde în cascadă verde spre regina nopții din El Salvador, care murmură în sulițele moi ale unui crin indian.
Pe jos te împiedici în șerpi subțiri de cabluri electrice, vestigii ombilicale de care nu s-a rupt încă.
De la est, o lună cubică aruncă raze palide pe rotunjimile paharului cu vin rămas de cu o seară înainte. Motanul doarme, doarme dincolo de piramida maya – și visează că se joacă de-a prinsa cu un șoim roșcat, prin jungla de la Tikal. Miroase a Caraibe lângă perna mototolită și a eucalipt de Amazon în șanțul părfuit dintre pat și piramidă. Piramida e veche și spartă, din zecile de nișe izbucnește o hemoragie de obiecte: coliere, sârme, pietre prețioase, facturi, reviste, tutun, caiete, pensule, tuburi de vopsea. Și altele, așa de mult uitate că au devenit sfărâmicioase și nu le mai deslușești trecutul.
Își construise insula cu ani în urmă, după un naufragiu catastrofal și salutar, căruia trebuise să-i jertfească aproape tot trecutul. Pe atunci erau noi cu toții, el și draperiile însângerate de la sud, și voalul de aer orange de deasupra capului, până și motanul.
Acum, motanul e singurul căruia nu pare să-i pese, o ști el ceva, călătorul. Pe om îl sufocă obiectele, pulberea, dorul. Trebuie să facă ordine și curat, mai ales curat. Mâine, sigur mâine.
Și vine altă zi de asediu pe propria plajă. Nici nu știe când a devenit, din salvat, naufragiat. Abia dacă mai poate respira, și asta numai grație cântecelor pisicii și buchetelor de vin pe care i le aduce mareea la mal. Uneori, după ce golește sticlele, găsește înăuntru mesaje, majoritatea lipsite de interes, rătăcite, trimise din greșeală: vin imediat, nu uita să iei copilul de la grădi, cu cât dați roșiile, mașina asta scoate fum. Rar, câte unul care-l cutremură și-l lasă ori letargic ori înăbușit de un entuziasm febril. Pe acelea le uită la fix 42 de secunde după ce le citește. Rămâne doar cu senzația înnebunitoare că trebuie să facă ceva, ceva urgent care-i scapă printre degetele minții. Într-una din zilele astea, o să urce pe creasta unui val și-o să-l lase să-l ducă oriunde. Sau poate o să îngăduie fluxului să-i tragă plaja la fund, să umble crabii pe pereți și murenele să-și facă ascunzători în piramidă.
Noroc cu motanul. În noaptea asta-i pregătește un vis felin, insidios, despre cutremure salvatoare. Încă nu știe, dar mâine plaja lui va naufragia din nou. Vor rămâne, a câta oară, doar ei, neîncepuți și goi pe un țărm tânăr: un om trecător și o pisică nomadă.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
