Citesc poveşti idilice despre cum se sărbătorea Paştele odinioară. Respect acele istorii şi pe povestitorii lor, dar eu am alte amintiri. Eu ţin minte rânduri infernale la ouă. Ţin minte cum stăteam, copil fiind, într-o zloată rece şi aşteptam să vedem ce se va aduce la Alimentara. Ţin minte cum, într-un an, după ore bune de stat la coadă, mama a venit cu un cofraj de 30 de ouă (că nu i s-a permis să ia mai mult!). Le-a pus pe jos în balcon şi parcă o văd cum m-a rugat să am grijă ca nu cumva să intru acolo şi să calc în ele. Dar, dacă mi-a interzis ceva, bineînţeles că exact acolo am ajuns şi, pentru că eram în faza în care mă visam Anna Pavlova (o mare balerină), am mers nu oricum, ci făcând piruete. Ei bine… o piruetă ratată m-a aruncat exact în cofrajul de ouă… Nu pot să vă explic durerea de pe chipul mamei! Ea, care nu ştiu să mă fi bătut vreodată, m-a luat de păr, mi-a băgat capul în ouăle sparte, m-a spălat apoi cu apă rece (pentru că nu era apă caldă decât seara vreo două ore) şi a plecat pentru alte câteva ore să stea în frig la rând la ouă…
Eu vin din alte vremuri şi nu sunt deloc nostalgică după ele! Dar şi mama vine din altă generaţie, ce a crescut după alte reguli. Ea întorcea casa pe dos şi o făcea curată, iar, pe ultima sută de metri, cu ultimele resurse de energie, făcea mâncare. Se scula cu noaptea-n cap şi frământa cozonaci şi, dacă se întâmpla să se crape, cădea la pat de durere şi deznădejde! Nu spun de câte ori am plecat la Înviere doar cu tata, pentru că ea era lată de epuizare. Până şi acum mi se strânge inima de durere şi de vină că şi din cauza mea ea s-a sacrificat… Dar a fost alegerea ei şi o respect!
Aşa că, atunci când Mircea s-a decis să mă ia de nevastă, i-am spus verde în faţă că în viaţa lui nu va pupa un cozonac făcut de mine! Şi nu doar despre cozonaci a fost vorba, ci i-am înşirat un întreg pomelnic de tabu-uri. Am zis că e bine să ştie ce fată ia! Şi… culmea! A acceptat! M-a vrut aşa „imperfectă” cum eram. Au trecut 20 de ani de la marele DA şi încă nu am făcut un cozonac măcar! Şi nici nu am de gând!
Însă, anul acesta, Mateea vine la mine şi, cu o privire insinuantă, îmi spune: „Mama, am auzit că există familii care fac în casă cozonacii. Vreau să facem şi noi!”. Eu, fără să clipesc, i-am zis: „Draga mea, nu a fost an în care să ne lipsească de pe masă cozonacul, dar niciodată nu ai mâncat. Ce te-a pălit taman acum?!”. „Vreau să fim şi noi ca celelalte familii normale!”, îmi răspunde ea. Cunoscând-o prea bine şi ştiind unde bate, i-am spus: „Eu îţi dau reţeta, îţi aduc ingredientele, iar tu vorbeşte cu tata, că poate are mai mult timp liber. Faceţi împreună!”. Mircea, ridicându-şi frumoşii ochi albaştri din spatele laptop-ului îmi spune: „De ce să stricăm această frumoasă tradiţie! Hai să cumpărăm nişte cozonaci!” – şi mi-a zâmbit complice!
Îl iubesc pe Mircea şi îmi iubesc enorm copiii! Fac tot ce pot şi chiar mai mult pentru ca ei să fie fericiţi, dar nu sunt perfectă. Am şi eu limitele mele! Ştiu importanţa tradiţiilor, aşa că fie bonele – nişte gospodine desăvârşite, fie mama au venit şi au copt la cuptorul nostru cozonaci. Pentru bucuria gustului şi a mirosului! Dar acum nu mai am bone, iar mama e bolnăvioară. Asta nu înseamnă că obligatoriu eu trebuie să fac ceva ce chiar nu vreau să fac! Rup tradiţia. Ei şi ce?! Tradiţia mea (neîntreruptă!) este să merg la biserică în noaptea de Înviere alături de copii. Tradiţia mea este să aduc Lumina Sfântă în casă şi să fac întrecere cu ei la categoria „cine este primul care ajunge acasă cu lumânarea nestinsă”. Tradiţia mea este să le zâmbesc, să îi strâng în braţe şi să ciocnesc cu fiecare câte un ou roşu. Tradiţia mea este să fiu fericită alături de o familie grozavă din care fac parte. Tradiţia mea este să fiu prezentă cât pot de mult în viaţa lor şi să le aduc pe masă bucate tradiţionale. Acum… să mă iertaţi dacă nu le fac chiar eu. Dar pentru mine timpul e cea mai rară resursă, nu banul. Iar, dacă am puţin timp, prefer să stau cu ei şi să povestim sau să citesc, să scriu, să cresc în interior ca om, să am grijă de suflet. Poate că fetele mele nu vor ajunge „gospodine”. Pagubă-n ciupeci! Eu nu le cresc să fie gospodine. Eu le cresc să devină Oameni. Copiii mei nu pot respecta liberatea cuiva dacă o încalcă pe a mea. Nu sunt prea mici pentru a învăţa că am dreptul să spun NU şi că, mai presus de toate, am şi eu dreptul să fiu fericită. Calendarele sunt pline de sfinţi! Nu mai este loc şi pentru mine! Eu am decis să mă simt bine în pielea mea şi cu viaţa mea. Pentru că nu sunt câştigată la Loz-în-Plic! Iar voi, toţi cei care clătinaţi din cap şi spuneţi că greşesc, vreau să ştiţi că vă iubesc, vă respect şi vă doresc să fiţi şi voi măcar la fel de fericiţi precum sunt eu!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
