Probabil că ştii, acolo, în subconştientul tău, cel care ar trebui să te apere de rele, să funcţioneze pe principiul îngerului păzitor, ştii. Ai înţeles demult că nu vei putea, că e imposibil să reuşeşti ce-ţi propui, că e o nebunie şi un fel de sinucidere psihologică. Că din nouă căi plate, uşor de mers, pavate cu flori şi iarbă, la capătul cărora se vede lumina, e drept, lumina aia artificială, a unui bec, a unei lanterne, a unei brichete aprinse, dar lumină, tu, fraiere, ai ales calea cea grea. Aia plină de noroi, de spini, de pietriş, calea aia pe care te bate vântul, soarele, ploaia, poate te trăsneşte şi Dumnezeu, sau te îndeamnă să te faci frate cu dracu’. Calea aia la capătul căreia poate fi totul sau, cel mai probabil, nimic. Calea cea grea, drumul cel închis, pe care doar nebunii merg.
Dar tu oricum aşa ai fost mereu, nebun şi greu de înţeles, mereu ai ales să te chinui să ieşi în faţă când era bine şi călduţ acolo, în spate, ferit de vânt şi de vifor. Nuuuu, tu ai vrut să reuşeşti, dar nu oricum, nu aşa cum te-au învăţat alţii, tu n-ai crezut niciodată în capul plecat pe care sabia nu-l taie. Decât să te rogi pentru ceva, mai bine ţi-ai fi tăiat singur capul ca apoi să-l lipeşti la loc. Poate ai fi putut fi fericit dacă ai fi fost sărac cu duhul, dacă ai fi acceptat că aşa ţi-a fost scris, că te poţi bate cu soarta, dar n-o poţi învinge niciodată. Poate, dacă nu ai fi crezut în acel unu la sută şanse de care vorbesc toţi nebunii care scriu poveşti, acum te-ai fi uitat la un serial turcesc, în loc să baţi în nişte taste, să scrii nişte cuvinte pe care Dumnezeu ştie dacă cineva o să le citească.
Dar tu n-ai vrut asta, ai vrut să fii diferit, de parcă n-ai fi fost deja. Alergi stând după fericire, ţi-o desenezi în gând, pe hârtia din suflet, crezi în ea, aşa cum ai crezut mereu, cu încăpăţânare, în orice. Ai impresia că fericirea poate fi simplă, ca un fulg de zăpadă care se topeşte pe limbă, ca o frunză ce cade dintr-un copac ce se usucă şi atunci parcă dansează în aer şi-i face, în acea secundă de suspans, în ciudă sorţii.
E drumul tău, alegerea ta, speranţa ta la o fericire. Pentru că tu ştii foarte bine că fericirea e doar una, nu ştii care, nu ştii cum, dar ştii că-i acolo, pe acel vârf de munte, după acel drum greu, plin de pietre, de noroi, de suferinţă. Acolo, la acel capăt, e lumina ta. Şi nu e nici lanternă, nici lampă, nici brichetă, e naturală, străluceste şi e… Nu ştii ce e, nici n-ai curaj să te gândeşti la ea şi, în unele nopţi, în unele zile, după nişte litere sau câteva virgule, ai vrea să o uiţi, să nu-ţi pese de ea, să-ţi bagi picioarele în ea de soartă, de vis, de fericire. Pentru că oricum tu ştii, ai înţeles de mult, că drumul e lung, e greu şi până vei ajunge sus, ea va dispărea, o să apună sau se va stinge. Că tot ce-i natural se termină într-o zi, dar, mai ales, într-o noapte. Şi tu ar trebui să alegi altceva, un drum din cele nouă, o lumină reîncărcabilă, ceva care nu te arde, nici nu te îngheaţă, ceva comod şi limpede, ca ceaiul de tei, ca o cafea cu lapte, ca o cafea fără cofeină. Ca un drum lin şi fără obstacole, ca o viaţă în care să crezi, dar să nu speri. Aşa ar trebui.
Dar tu deja ştii, zâmbeşti în colţul gurii şi de mâine porneşti iar la drum. Spre o fericire la care nu vei ajunge, n-o vei trăi, dar pe care o vei căuta veşnic, aşa cum orice călător prin deşert aşteaptă picătura de ploaie. Ea, acea picătură, nu va schimba deşertul într-o pădure tropicală, dar pe buza lui ar însemna că va putea gusta ploaia pentru ultima oară.
Pe Florin îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
