Așa îl numesc eu, Călătorul. Pentru că este mereu pe drumuri: pe infinitele drumuri ale lumii și întortocheatele drumuri ale sufletelor noastre chinuite. Pentru că vine și pleacă nenunțat, pentră că (re)apare doar atunci când încerc să-l uit, pentru că lipsește nopțile din patul meu, dar niciodată din mintea mea. Pentru că și el este mereu într-o căutare.
Și pentru că l-am alintat cu „iubirea mea” doar în gând, dar niciodată nu am avut curajul să-mi rostesc alintul, pentru că am înțeles doar frânturi din el și mi-am imaginat restul dorind să completez puzzle-ul despre el, pentru toate acestea și poate pentru multe altele doar de noi doi știute – am plecat în căutarea lui. Am călătorit singură spre locurile despre care îmi vorbea în puținele momente în care mi se destăinuia. Și doar atunci i se luminau ochii, căpătând o sclipire unică și începea să-mi povestească pe nerăsuflate de frumusețea locurilor, de gustul pâinii luate de la brutărie în primele raze ale dimineții, de oamenii întâlniți – atunci când lumea lui era încă în ordine.
Aceste călătorii sunt așadar mărturia căutărilor noastre. Poate că am vizitat aceste locuri dragi lui în speranța de a-l zări pe strada unui oraș cu nume străin sau pentru a-l întâlni într-o cafenea de care doar băștinașii știu. Poate că visez la o schimbare a destinului – doar așa cum se întâmplă pe sfârșitul unui film romantic, atunci când toți așii au fost de fapt jucați și spectatorii s-au ridicat deja de pe scaune. Poate că am vizitat aceste locuri doar ca să-l privesc din nou în ochi și să-i spun de această dată tare, sigură pe mine „iubirea mea, căutarea ta a luat sfârșit”. Poate doar așa ar înțelege.
*
Normandia, Étretat. Primăvara
Totul pare echilibrat și în același timp totul pare atârnat doar de un fir. Un simplu capriciu al naturii ar întoarce toată această perfecțiune aparentă în haos. Am condus toată noaptea fără oprire și iată-mă acum parcând lângă faleză. La ora asta nici nu se pune problemă să nu gasesc loc de parcare, nu sunt mulți nebuni ca mine să ajungă la 5 dimineața în Étretat, pe faleză, în afara sezonului estival. Perfect: încă două ore jumate până se deschide brutăria de care îmi povestea el.
Am verificat înainte cum ajung la brutărie: strada paralelă cu faleza, cam la 5 minute de mers pe jos de aici. Timp destul să ajung, pe stânci la Biserica Notre Dame, clădită în stilul roman al secolului al XII -lea de pescarii ce se avânturau pe orice tip de vreme în mofturile mării.
Pornesc pe poteca de coastă care șerpuiește pe lângă stânca abruptă, urcă și coboară în ritmul dictat de relieful zonei. În fața ochilor se întind tonurile de verde ale câmpului, întrerupte când privesc spre stânga de albastrul-gri al mării, străbătută de primele fâșii sclipitoare de auriu, semn că răsăritul nu se mai lasă prea mult așteptat. Marea domină orizontul. Mi-o imaginez rece. Este ceva melancolic în aer, dar între timp și ceva fascinant. Aceste stânci uriașe înfruntând timpul, eternul albastru-gri al mării.
Peisajul mă face să mă simt vie, să admir, să mă înspăimânt, sunt „în aici”, „în acum”, sunt prezentă în viața mea. Moleșeala dimineții și a condusului s-au spulberat, iar în acest moment sunt vie, trăiesc, respir. Oare asta o fi simțit și el când a vizitat acest loc? Oare de aceea îi sclipeau ochii când îmi povestea de acest loc?
Și apoi mai sunt aceste senzații: sunetele valurilor lovind stânca, gustul mării pe piele purtat de vântul ce stăpânește peisajul. Suflarea vântului se mulează pe stâncile abrupte. Nu este doar un element, este o prezență. Îmi simt pielea umedă, dar cu toate acestea nu mi-e frig. Câtă frumusețe sălbatică în jur! Un pin singuratic se înclină în ritmul vântului. Supraviețuiește.
„Poezia umple aici spațiul și cerul”, spunea Manuel Leblanc, renumit scriitor francez.
Am ajuns la biserică. Este, bineînțeles, închisă la această oră. Lângă biserică și cu fața spre mare, privesc depărtarea. Oare câte soții sau iubite de pescari au vărsat lacrimi amare implorând-o pe Fecioara Maria să le aducă bărbații teferi acasă? Ce ciudat, secolele se schimbă, sentimentele, nu. La fel ca ele, stau și eu acum, aici, singură, pe coasta normandă gândindu-mă la el. Căutându-l.
Pe fundal sunt renumitele stânci de cretă albă și arcada de calcar, despre care Guy de Maupassant, și el călător în zonă, scria în cartea sa „Une vie” că pare trompa scufundată în apă a unui elefant. Acolo, pe faleză, în spatele arcadei se află grota intitulată elegant „La Chambre des Demoiselles” (Camera domnișoarelor), deși legenda ascunde de fapt o dramă, comisă din obsesia iubirii – se putea din alt motiv în acest peisaj dramatic?
Se spune că, demult, în trecute timpuri de domnițe, locuiau în Étretat trei surori pe nume Jacinthe, Eleonore și Catherinette, ce se ascundeau în această grotă pentru a scăpa de obsesia unui anumit baron local Seigneur de Frefosse, ce se îndrăgostise peste măsură de toate cele trei surori. Cum dragostea e soră cu ura, baronul le găsește și le închide de vii în acea grotă.
La picioarele mele se întinde Étretat, odată fost sat de pescari. Bărcile de pe faleză, vopsite în roșu, alb, albastru și galben sunt singurele pete de culoare din orașul cu acoperișurile și terasele în tonuri de gri. În rest, tonurile sunt foarte neutre jos, în oraș, contrastând însă puternic cu verdele primăvăratic al câmpului și cu stâncile de cretă albă și arcadele de calcar.
Multe vile au obloanele din lemn încă închise, semn că viața se desfășoară în acest moment altundeva. Când începe sezonul estival, terasele caselor se vor umple până târziu în noapte de râsetele și poveștile turiștilor veniți majoritatea peste weekend de la Paris sau din alte țări pentru a descoperi și ei aventurile lui Arsène Lupin – figură fictivă, gentleman-ul spărgător din romanele polițiste ale lui Manuel Leblanc. (Nu demult au apărut pe Netflix serialele după aceste romanele polițiste. Succesul uriaș pe Netflix a adus milioane de turiști în Étretat, nu neapărat spre amuzamentul localnicilor). Undeva, jos, în oraș, pe Rue Guy de Maupassant se află casa memorială a lui Maurice Leblanc, care, fascinat de peisaj, a locuit ani de zile aici și a scris peste 19 romane.
În apropierea bisericii, la câteva minute de mers pe jos, sunt renumitele Grădini din Etretat, aflate în Patrimoniul Unesco) cu cele șapte fețe sculptate, reprezentând fiecare una dintre cele șapte emoții. Îmi propun să le vizitez, dar doar după ce încerc de la brutăria locală acel „pain au chocolat”, pe care el îl găsea atât de delicios.
Va urma
Dacă ai călătorit și tu, cititorule, te rugăm, povestește-ne. Dornici suntem să-ți aflăm poveștile. Nu te gândi că au fost alții înaintea ta și au spus tot. Nimeni nu poate vedea cu ochii tăi, simți cu inima ta și scrie ca tine. Locurile sunt acolo, neschimbate de zeci, sute ori mii de ani, noi suntem diferiți, trecători, privitori, povestitori. Te așteptăm la office@catchy.ro. Curaj! 🙂
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
