Rugile cele mai puternice sunt cele pe care le murmurăm în gând. Acele dorințe ascunse și dospite în tainițe de suflet și care ni se par prea impertinente pentru a fi spuse și prea puțin rezonabile pentru a merita să-l deranjezi pe Dumnezeu. Ce poți să faci mai mult, decât să visezi cu ochii pierduți pe slova cărții, propriul tău ocol al pământului în optzeci de zile, sau să rătăcești prin savana africană alături de Karen Blixen sau de Stanley ?
Îmi doresc să călătoresc, Doamne, să văd cu ochii mei ce este scris în cărți. Căpitan la cincisprezece ani? De ce nu? … ”I am the captain of my soul…”. Plin de răni, cele mai multe de la cei pe care îi iubesc sau i-am iubit cândva, dar neînvins, ca în poemul lui William Henley, am curajul să scriu, pentru că sandalele mele s-au scorojit nu pe parchetul vreunui birou, ci în colbul drumurilor din lumea asta incredibil de frumoasă. Este aceași bucurie ca a celui care și-a scrijelit conturul mâinii pe peretele unei peșteri, cu mii de ani în urmă.
Cititul cărților. Răbdătoare plăcere, întreruptă doar de ritualul paginii întoarse în ritmul respirației. Pe o stradă populată cu bătrâni cumsecade, singur de dimineața până seara, am descoperit că între coperțile unor cărți se ascund lumi pline de viață, de mișcare. Și că aceaste lumi se cer descoperite. O aventură pe care doar eu o aflasem și pe care o țineam ascunsă de știința altora. Ai mei se bucurau că citesc. Dar ce trăiri se altoiau pe aracul sufletului meu, asta nu știa nimeni. Ce trist este – mă gândeam – să trăiești în banalitatea cotidiană, să rămâi toată viața un personaj anost, anxios la grijile vulgare ca hrana, banii sau somnul. Sărmanii mei părinți și lumea lor! Cu fiecare pagină, cu fiecare carte pe care o citeam, se îndepărtau, ca un ponton de pe care parâmele desprinse lăsau vaporul să se îndepărteze de adăpostul încremenit al portului. Ei au muncit și au plătit pentru înstrăinarea mea. Dureros și inconștient sacrificiu. Era inevitabil să-mi pun într-o zi câteva haine într-o geantă și să ies din casă. Hai să vedem, Bătrâne, ce poți să-mi arăți ? Mi s-a părut că aud pe cineva râzând, dar în gălagia din gară, putea fi oricine. Într-o zi de iarnă a anului 1982, am luat un tren spre Munții Retezat. În geanta jerpelită aveam un pulover și o carte: Pentru cine bat clopotele.
După ce am citit cărţi şi istorii, după ce am cercetat toate hărţile, mi-am zis că pământul este lung şi viaţa rotundă. Nu poți vedea totul într-o viață, dar din când în când te trezești la aceași răscruce la care poți alege o altă cale. A doua șansă, chiar și a treia. Asta dacă nu ești lipsit total de imaginație. Și mai este o condiție: să nu-ți faci fetișuri și să nu te înconjori de totemuri.
„Doamne, am zis eu, vreau să văd!”. Un timp a tăcut, apoi a oftat şi a dat din cap. „Du-te!”, mi-a zis, şi din ziua aceea merg, urmând cărţile, hărţile şi toate istoriile. Am descoperit că dincolo de coperțile cărților există oameni făcuți din carne, argilă, sânge și apă și că fiecare are povestea lui. Oamenii-cărți. Am răsfoit oameni şi locuri într-o cavalcadă care m-a dus prin zeci de țări. Am stat în același hotel cu Obama, am pășit pe urmele lui Mandela, la Cape Hope, am călcat în bisericile vikingilor, am lucrat în multinaționale, am bătut munții într-o echipă de Salvamont, m-am rugat la Meteora, am înotat cu broaștele țestoase în Seychelles, am făcut gărzi la urgența unui spital dintr-un oraș minier, am practicat activismul politic… Ai obosit?… nu te-ai săturat?”, mă întreba Ăl Bătrân din când în când. „Nu!…vreau să mai văd. Dacă tot m-am urnit de acasă…”
Cred uneori – am din ce în ce mai puține certitudini, pe măsură ce trec anii – că eu şi destinul suntem în competiţie: când o ia el înainte, când eu. Ne tragem unul pe celălalt. Uneori ne regăsim în acelaşi loc şi atunci se petrece câte ceva neobişnuit, sunt ruperi de ritm, ca nişte etape de sprint la mijlocul unei curse de fond. Nu ştii niciodată când se întâmplă astfel de situaţii şi, de cele mai multe ori, m-au prins nepregătit. Dar întotdeauna – habar n-am de unde – am găsit suficient curaj pentru un “touch down” şi nu aş băga mâna în foc că nu L-am auzit râzând de fiecare dată. Oricum, nu mi-a dat niciodată ce nu aş fi putut să duc, pentru că nu a vrut să mă frângă – aşa îmi place să cred; a vrut doar să mă ajute să devin cel ce sunt. Şi pentru toate astea Îi sunt recunoscător. Miroase a vanitate? Poate. Am citit douăzeci de ani. Am călătorit următorii douăzeci de ani. De un an încoace, am luat-o de la zero într-o țară străină, a cărei civilizație și istorie o cunosc de o viață. „Douce France, cher pays de mon enfance…” Nu sunt eu, oare, Tartarin din Tarascon plecat la vânătoare de lei, sau Axel Munthe vorbind cu împărații printre ruinele de la Capri? Ar trebui să mă opresc? Expansiunea universului meu nu dă semne de răcire. Doar că, din când în când, mă odihnesc, ca să scriu cîteva cuvinte, să ascult câteva acorduri de Debussy sau Mozart, să citesc o pagină din Marquez sau Bukowski. Într-o zi, din toate astea nu va mai rămâne nimic. „Le vent nous portera…”
***
Mica poveste de astăzi este despre un loc care se numeşte Lunca Cernii, cocoţat pe un pâlc de culmi abrupte, undeva prin munţii Poiana Ruscăi.
Cândva, acolo vieţuiau iele nebune şi inorogi. Mai târziu s-au aşezat nişte daci care nu știau nici de romani, nici de turci, de comunişti sau de cooperativizare. Au trăit rupţi de lume, pentru că lumea erau ei. Creşteau animale şi se îmbătau cu răchie de fructe. Femeilor le-a crescut barbă şi bărbaţilor colţi ca la lupi. Babele zburau noaptea la un fag bătrân de o mie de ani, unde legau luna de copac şi chemau ielele ca să facă vrăji de inimă rea şi ca să ţină dracii departe de munte. Îşi legau copiii de glezne, după naştere, ca să nu li se strâmbe picioarele şi le puneau şnur roşu la gât ca să nu-i deoache ielele. La un moment dat s-au pomenit cu nişte italieni săraci, care au venit să taie pădurile în numele regelui. În anul acela s-a lăsat o iarnă grea, care a durat o sută de ani şi italienii au rămas acolo. Și-au făcut bordeie de pământ şi şi-au luat femei dintre arătările cu barbă de pe munte. Se pare că tot babele au aranjat şi chestia asta, pentru că rămăseseră prea multe femei nemăritate în sat. Bărbaţii cu colți de lup, oamenii locului, erau răpiţi de iele şi duşi într-un loc unde acestea se împreunau cu ei, apoi îi mâncau. Din această împreunare neverosimilă, se năşteau alte iele, dar şi păstrăvi curcubeu, bufniţe şi jderi. Dar asta se întâmpla demult. Nimeni nu a mai văzut iele de sute de ani, iar oamenii din Lunca Cernii poartă și acum nume italiene. Pădurile sunt pline de bufniţe, jderi, iar râurile fojgăie de păstrăvi.
La Lunca Cernii exista o primărie, o şcoală şi o biserică, în care se spune că în nopţile cu lună nouă se aud gemete, blesteme și scrâșnet de colți, sunete drăcești, scoase de ielele care ar încerca să iasă din nou în lume. Şi se mai spune – învățătorul îmi povestea – că în fața acestei primejdii mortale nu stă decât un os îngropat sub naosul bisericii; se pare că acel os ar fi aparţinut unui preot peceneg. Popa ăsta peceneg cică ar fi adus o traistă de suveniruri de la Roma, pe care intenţiona să le vândă localnicilor. Între care era și un dinte de-al lui Tutankamon. Se pare că tot babele l-au prins pe popă şi l-au băgat într-un butoi plin cu pleoșnițe, purici şi păduchi, lighioane care se găseau din belșug prin bordeiele mirosind a seu de oaie și fierturi de ierburi. Li s-a părut babelor că popa ar fi eretic, cu dintele lui. Nu a mai rămas din el decît un oscior, pe care l-au aruncat la marginea satului. Întâmplarea a făcut ca pe acel loc să fie construite în vremurile noastre primăria şi biserica. Eu nu am auzit ielele pentru că numai cine era născut acolo putea să le audă. În plus aveam somnul greu și lipsit de vise. Nu am visat nimic tot timpul cât am rămas acolo și nu reușesc să găsesc o explicație plauzibilă pentru asta. Cineva mi-a furat visele și chiar dacă am o bănuială, nu aș băga mâna în foc pentru ea.
Ce căutam eu acolo, este o poveste mai lungă şi greu de crezut, aşa că nu v-o spun acum. Poate că mă ascundeam de Mafie, de creditori sau de recunoaşterea unor paternităţi suspecte… am făcut tot felul de prostii și ilegalități în viață. Dar le-am plătit pe toate, așa că suntem chit.
Orice s-ar zice, suntem toţi, atei sau nu, parte dintr-un plan pe care Domnul îl face pentru fiecare. În 1987, eu eram parte dintr-un destin – vă spuneam că ne fugăream unul pe altul – şi acela nu era neapărat doar destinul meu, după cum se va vedea mai departe. Eram medic şi alesesem locul la repartiţie, după trei ani într-un spital de provincie, pentru singurul motiv că era departe de civilizaţie. Iar eu aveam nevoie de un refugiu, în care să mă hotăresc dacă era momentul să mă sinucid sau să caut o gaură prin gard şi să-mi continuu drumul spre altceva.
Ca să ajungi la Lunca Cernii îți trebuiau fie o motivație zdravănă, fie un ghinion teribil. Nu a fost și cazul meu. Eu aveam o înșelegere cu Ăl Bătrân și o curiozitate sinucigașă. De oriunde ai fi venit, trebuia să iei un tren până la Simeria. Acolo te urcai într-un alt tren până la Hunedoara. La Hunedoara te duceai la autogară, mâncai o plăcintă cu varză – nu aveau altceva – beai un rom ca să scapi de gustul de vomă și te urcai într-un autobuz înțesat de oameni mirosind a plăcintă cu varză și motorină, și plecai spre Teliuc, pe lângă lacul Cinciș. De la Teliuc, după un drum de vreo trei ore, ajungeai la un tunel săpat în stânca muntelui de oameni preistorici. Dincolo de tunel, un portal cosmic, începea Neverland. După o curbă se vedea turla bisericii din Lunca Cernii. Ca prin minune mirosul de împuțiciune umană lăsa loc unei adieri de cetină de brad și mentă.
Cînd am ajuns eu în Lunca Cernii, toamna era pe sfârşite, iar vântul de nord-vest aducea primii nori cu zăpada. Am coborât din rata de Hunedoara, după un drum de trei ore, cu o sacoşă în mâna şi cu sufletul uşor. Aveam douăzeci și nouă de ani. Terminasem stagiul de trei ani, la spitalul din Valea Jiului, fumam Kent, beam rom Havana, vechi de pe vremea asaltului Moncadei, ascultam Europa Liberă şi Rachmaninov, citeam Cioran și Mircea Vulcănescu şi aveam trei iubite în trei oraşe diferite. Și un “gentlemen agreement” cu Dumnezeu.
“Să trăiţi! Eu sunt Simineli… din familia Simineli… şi pe tata tot Simineli îl chema…”. Aveam în faţă un om teleportat din lumea cârciumilor lui Shakespeare, urât ca Falstaff, vizitiul şi primul meu sfetnic, după cum am aflat ceva mai încolo. Mi-a luat sacoşa şi m-a condus în dispensarul în care urma să-mi trăiesc urmatoarele 4 luni din viaţă. Simineli avea în grijă o caruţă, o caleaşcă decapotabilă cu două roţi şi calul… Un cal adevărat, cu copite şi potcoave, pe care îl chema Vasiloni şi care se tragea şi el dintr-unul din italienii care veniseră să taie lemne cu ani în urmă, după cum v-am povestit deja…
Simineli, nevastă-sa, pe care o chema tot Vasiloni, ca și pe cal şi era din familia Vasiloni, calul Vasiloni, o asistentă de 19 ani anorexică şi cu o blăniţă roşcată pe glezne, un stagiar insipid, nevasta stagiarului insipid, şi o moaşă, aceștia erau echipa mea. Cel mai mult însă, m-a bucurat faptul că aveam moaşă! Pentru mine era ca o izbăvire, mai ales că nu asistasem în studenţie nici o naştere. Evitam clinica de obstetrică, fiincă auzisem de o chestie care se cheama sindromul de castrare psihologică şi preferam să joc popa prostu’ cu asistentele, în camera de gardă, decît să ma expun unei traume periculoase. Mi se părea o barbarie să practici o epiziotomie (n.r. incizie chirurgicală a regiunii vulvare). Nu intru în amănunte… În plus era şi o perioadă tulbure, în care orice incident legat de sarcină se lăsa cu ardere pe rug, aşa că o moaşă făcea cît greutatea ei în năut (năutul era o chestie care înlocuia pe vremea aia cafeaua şi se numea nechezol).
Dispensarul era o clădire cu vreo 15 încăperi, construit pe la 1880, unde noaptea se auzeau pocnind scândurile ori poate hârcile strigoilor care bântuiau prin cotloane (foşti pacienţi, spiritul ielelor, bufniţe sau conștiința pecenegului). Cea mai apropiată casă era la 500 de metri, aşa că dormeam cu toporul sub cap, chiar dacă nu identificasem nici un inamic posibil. De fapt aveam, pe lângă tomahawk, un cuţit de vânătoare cu prăsele din corn de cerb, lamă lungă de 30 de centimetri şi lată de 5 şi un şiş cu buton pe care îl primisem cadou de la un criminal în serie din Câmpul lui Neag și pe care îl tratasem de depresie cu ani în urmă. Nici nu mai știu dacă eram eu, un medic rătăcit în pustie sau un vânător de cerbi din poveștile lui Fenimore Cooper. Dar asta nu conta!
Nu că mi-ar fi fost frică, eram în grija Domnului şi oricum nu aveam ce pierde, decât viaţa, anodină și încă lipsită de vreo măreție anume.
Noaptea mă distram aruncând cu şişul în uşă, atunci când nu citeam sau nu ascultam muzică. Din cele 15 încăperi, îmi alesesem ca dormitor o cămară de trei metri lungime şi doi lăţime, cu un pat de campanie, o măsuţă şi o jumătate de sobă pe care o împărţeam cu o cameră alăturată. Era şi o ferestruică aproape de tavan, prin care nu vedeam decât o bucată de cer şi aşa ştiam când să mă culc şi când să mă trezesc. Era palpitant ca un film franţuzesc cu Jean Gabin şi Simone Signoret, din anii ’50.
M-am instalat şi am început să bat dealurile cu Simineli sau singur, pe jos sau cu şareta – aveam şapte cătune pe șapte dealuri, în custodie – departe de orice. Oamenii nu se îmbolnăveau şi dacă chiar se întâmpla să zacă vreunul, chemau o babă. De mine aveau nevoie doar ca să le prescriu antibiotice pentru găini şi ca să le dau prafuri contra ploşniţelor. Zilele schimbării erau aproape, anul era 1987, dar pentru mine nu avea importanţă. Eram un adevărat zombi… Ajunsesem într-un tărâm în care închizi ochii seara şi te aştepţi ca ziua de mâine să fie identică, în cazul în care nu te-ai fi trezit într-o realitate paralelă. Nu mi-era clar – trebuia că știe El de ce m-a mânat în fundătura aia.
Și am aflat după cîteva zile! Într-o dimineață – era sfârșit de Noiembrie – pe la cinci ceasuri, m-au trezit vocea lui Simineli şi bătăi agresive în uşă. Aveam senzaţia neplăcută că ceva catastrofal urmează să se întâmple. Anii petrecuti prin serviciile de gardă mi-au dezvoltat un simţ special pentru pericol. Tocurile asistentelor alergând pe coridorul care ducea la camera de gardă îmi mai dau şi astăzi emoţii când mă gândesc. Când nu aveau nici o treabă veneau ca stafiile, doar le auzeam scrijelind pe uşă, dar când era vreo situație limită, un accident vascular sau un infarct, sau o plagă înjunghiață, îmi tropăiau direct pe creier!… Camera aia de gardă era ca un cavou! Antecamera iadului…
Am apucat în treacăt să observ zăpada care se aşternuse peste noapte, prima din acel sfârşit de an.
“Domn’ doctor, domn’ doctor! Naşte muierea lui Vasiloni de la Meria!”. Glasul lui Simineli suna a corb. Gravida, o fiinţă măruntă din clanul Vasiloni, era exemplul perfect de arătat la cursul de medicină legală în legătură cu toate complicaţiile posibile şi fatale ale naşterii. Le cerusem Vasilonilor să-şi trimită gravida la spital, dar asta însemna să piardă două mâini în gospodărie şi nu-şi puteau permite. Putea să nască curățind cartofi, ca mamă-sa, și bunică-sa. Mare scofală!
”Cheamă moaşa” i-am zis, pe jumătate adormit.”Eu mă duc la primărie să cer salvarea din Hunedoara”. Era singurul telefon din zonă. Am învîrtit maneta telefonului de cîteva ori, până când am auzit vocea afectată a operatoarei din Teliuc : “ Suntem Teliucul, spune dragă, ce vrei ?”. “Alo Teliuc, aici Lunca Cernii, avem o urgenţă! Vreau cu spitalul din Hunedoara!”, am zis gros şi amărât, cu gîndul la Apollo 13.
Interferenţele făceau dialogul extrem de greu. Tensiunea era insuportabilă. “Bine, dragă. Nu se poate. E zăpada mare. La voi cum e?”.
Nu mai aveam timp să stau la palavre. L-am lăsat pe Simineli lângă telefon, ca să cheme cavaleria, apoi am alergat spre dispensar. Nu-mi era clar ce va urma. Calul Vasiloni necheza a salam… “Ce mă-sa caut eu în povestea asta?” mi-am zis…”Mai bine alegeam să stau la Timișoara în clinică. Făceam foi de observație, nu mă durea capul!”
Femeia era întinsă deja pe canapeaua de consultaţii, sub un bec de 60 de waţi, gemând agonic. Bărbatu-său stătea tăcut lângă ea, frământându-și căciula în mâinile aspre. Moaşa, o femeie la vreo 50 de ani, consumatoare de prune distilate, îşi frângea mâinile în uşa dispensarului: “moare, domn doctor, e prea mică, nu iese pe jos!”. “Moaşă fii calmă, nu te mai smiorcăi“, zic eu nervos, “hai să ne pregătim şi dacă e cazul te ajut“.
“Domn doctor , nu mă bag, ajungem la puşcărie, să aşteptăm salvarea! Doamne, Isuse și Maică Precistă!”. Moașa dădea ochii peste cap într-o disperare aproape cinematografică, pe care o mai văzusem în filmele rusești. Am realizat atunci că cel mai negru coşmar devine realitate. Nu mai exista niciun plan B. Trebuia să-mi asum răspunderea, cu toate consecinţele probabile! Acela a fost un moment în care eu şi destinul ne-am intersectat. Poate nu era mare lucru, pentru mulţi dintre voi, dar eu nu văzusem naşteri decât în cărţi, eram singur, fără instrumente, fără serviciu de terapie intensivă, fără rezervă de sânge sau soluţii perfuzabile. Şi fătuca aia era la prima naştere şi corpul ei nu era pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Nu era mai mare decât o oaie, iar pruncul s-a dovedit a avea patru kilograme. Poate doar sângele ei de lupoaică şi ielele să mai fi contat în ajutorul ei. De fapt în ajutorul meu…
“ Dă-mi trusa!”, m-am răstit la moaşă. ”Şi pregăteşte femeia”.
Cînd vedeam chestia asta cu moşitul prin filme – mai ţineţi minte scena cu Melanie născând în Atalanta cuprinsă de flăcările războiului civil? – mă întrebam de ce le trebuiau prosoape şi apă fiartă. Credeam că trebuie spălat copilul. Sau să-i făcă cafea doctorului. Aveam să aflu în dimineaţa aceea de Noiembrie.
Am deschis trusa şi am simţit un nod în gât. Când este să-ți meargă prost, trebuie să te aștepți la o cascadă de rele până când să găsești ceva stabil sub picioare. Ce am găsit eu în trusă erau o foarfecă ruginită, un ac, un port-ac şi trei bucăţi de aţă chirurgicală. Nici urmă de mănuşi. Oricum nu mai era timp de mănuşi, naşterea pornise, iar eu aveam în faţă două vieţi care aveau nevoie de mine. Toate babele din Lunca la un loc nu ar mai fi putut face nimic. Timpul s-a oprit. Undeva, pe pămîntul oamenilor (Exupery, mon cher ami…), urma să se nască un suflet, iar eu eram mâinile îngerului..
Perineotomie, manevra de extragere, clamparea cordonului, tăiere, legare, extragere manuală de placentă, cu mâna până la cot şi închiderea perineotomiei cu trei fire. Am dus copilul la căldură la Simineli acasă, împreună cu mama, care era scuturată de friguri. Un mic Vasiloni, vegheat de toţi strămoşii lui, din vremea lui Dromichete, scosese nasul în lume, într-un loc care semăna mai degrabă a iesle… Eseu. Punct marcat!
Eram extenuat, aveam mintea goală. Am stat lângă mamă şi copil înca vreo două ore până a ajuns salvarea. Seara, m-au anunţat ca sosiseră la spitalul din Hunedoara şi erau sănătoși.
Am băut o ţuică cu Simineli şi abia atunci am văzut că Iarna venise. Era alb şi ningea ca în poveşti. Am simţit o căldură care îmi umplea simţurile cu senzaţii puternice. “Asta trebuie să fie fericirea”, mi-am zis. Şi aşa am aflat pentru prima oară cum se simte fericirea… Am plecat prin zăpadă, fără ţintă. Aș vrea însă să vă avertizez că fericirea este mai efemeră decît suflarea unui muribund. Pentru că ține de hormoni și de mediatori. Este o emoție, nu o stare existențială. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar ca să aveți parte de fericire vă recomand să vă aruncați în cap de pe turnul televiziunii din Viena… legați cu coarda de picioare. Nici banii, nici dragostea sau avansarea în postul de director nu vă vor putea produce o senzație de “fericire” comparabilă.
Pe copilul acela l-au botezat cumva şi tot satul a comentat că s-ar fi născut prin cezariană. Că tăiasem eu ceva acolo, dar noţiunea de burtă era destul de vagă printre babele din sat. Burta, după școala locală de anatomie, începea din capul pieptului și se termina undeva, către gaura fundului. Tat’-său mi-a lăsat o sticla cu ţuică, pe care am dat-o moaşei, şi nişte brânză, care a ajuns la Simineli pe masă. Era un târg bun!
O naştere rămâne o naştere… Statistica nu reţine amănuntele tehnice. Pe cine mai interesează că perineotomia se putea extinde necontrolat, că placenta … infecţia… un spital prea îndepărtat, ca podul de la Arnhem… un doctor cu competenţă pur teoretică… Atunci mi s-a părut că L-am auzit din nou râzând. Era râsul unui bătrân cumsecade, amuzat de disperarea mea inutilă.
“Mai vrei?”….
“Hmm… hai să vedem ce urmează, dar te rog, Doamne, scoate-mă de aici!”…
Mi-a scos în cale ape repezi și munți înalți, dar întotdeauna a lăsat o punte, cât de șubredă sau o potecă. Nu pot să mă plâng. N-a vrut să mă frângă, pur și simplu. A avut atâtea ocazii!
Peste 3 luni am plecat mai departe, luându-o din nou înaintea destinului. Lunca Cernii a rămas amintire: un tărîm de basm unde iele nebune cutreieră pădurea în nopţile lungi de iarnă… dacă or fi reușit să ajungă la pace cu pecenegul.
Mă întreb uneori, amintindu-mi acele vremuri, de unde ne vine puterea, cine ne face sa sărim în vâltoare fără să ne arate şi malul? Şi totuşi malul există, ajungem la el încredinţaţi că totul a fost vrerea noastră.
Oamenii sunt ca “locurile”: pot fi banali şi cuminţi până în ziua când, de după un deal sau o întâmplare apare ceva… Eu zic, totuşi, că cine a făcut dealurile alea din Lunca Cernii ne-a făcut şi pe noi. Pe mine, pe Simineli, pe calul Vasiloni sau pe oricare din voi. Şi mai cred că ne-a dat posibilitatea să alegem. Poți să stai acasă și să citești poveștile altora sau poți să-ți iei lumea în cap și să-ți trăiești propria poveste. O filosofie la gura sobei nu mi se pare credibilă oricât de fină ar fi întorsătura de condei. Dar am mai avea oare curaj să plecăm dacă nu ne-am fi împlinit sufletul în poveștile altora, chiar inventate la gura sobei? Am întâlnit în Franța, oameni care în aparență sunt niște bătrâni decrepiți, împăcați cu așteptarea sfârșitului. Dar dincolo de aparențe auzi armele din Algeria, bombele de la Dien Bien phu, vezi baricadele din Cartier Latin în ’68, războiul și retragerea – Retirada – din Spania, măcelul din Rwanda și te întrebi ce este mai important: să te scufunzi în liniștea bibliotecii sau să-ți pui un pulover în geantă, o carte și să pleci în căutarea vieții. Abia atunci vei ști dacă clopotele bat într-adevăr pentru tine sau nu.
Pe mine cărţile m-au ajutat cu siguranţă să-mi iau inima în dinți și traista pe spinare, dar fără Ăl Bătrân… nu ştiu… nu cred că…
P.S. Numele din povestire nu au vreo legătură cu persoanele reale. În Lunca Cernii s-au aşezat cândva nişte emigranți italieni. Oamenii din Lunca Cernii au sufletul mare și mult curaj.
Citiţi şi
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Călătoriile mele, de la Bari la Alicante
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
