Adevărul este că m-am simţit cu adevărat acasă doar în momentul când acel autocar la care mă condusese un prieten scriitor, Bogdan Hrib, în Tg. Mureş, a început să ia curbele din Pădurea Bogăţii. Pentru cei ce nu o ştiu, este o pădure magică, cu multe ascunzişuri şi curbe periculoase, undeva între Braşov şi Sighişoara. Umbra arborilor, viteza autocarului, nepăsarea pasagerilor, pentru care acesta era DOAR UN DRUM, toate mi-au trezit o stare de nostalgie. Îmi fusese dor de acest ţinut al Transilvaniei, pe care acum îl respiram, lipită cu nasul de geamul încălzit al maşinii. Îmi întinsesem picioarele, scoase din sandalele care mă cam roseseră, iar cartea pe care tot Hrib mi-o strecurase parşiv în palme – citeşte-o, e de mine ! – devenise un artefact din care ochii plecaseră iar arătătorul viola încă pagina îndoită (ştiu că ai să mă cerţi, Bogdan, dar aşa citesc eu cărţile care îmi plac…iar “Ucideţi generalul!” chiar mi-a plăcut). În fine, eram acasă şi puteam simţi aproape aerul saturat de particule mici de praf, de afară. Pentru mine un drum nu a fost niciodată DOAR UN DRUM. În primul rând pentru că de la bunicii din Iernut ştiam că omul pleacă, dar nu ştie când se întoarce. Iar apoi pentru că, studentă la Braşov, aflasem că nu există drum, că drumul se face mergând.
Poanta îmi reuşise, practic. Ziariştii mei ajunseseră cu bine în ţările lor – Italia, Franţa, Belgia – festivalul Dilema veche fusese o reuşită – i-am adus ca să se joace de-a stand-up jurnalismul – iar scopul subsidiar fusese şi el atins: am vrut ca Transilvania să-i farmece. Acum savuram singură un drum solitar spre Braşov, doar eu şi satisfacţia de a fi terminat cu bine toate: şi prezenţa la festivalul de la Alba Iulia, şi workshop-ul de la Tg Mureş, de la Simfest, şi “încântarea” străinilor. Bine, să nu credeţi că a fost uşor. Am pregătit totul minuţios, cu vreo câteva luni în urmă, iar fiecare etapă a însemnat de fapt muncă de convingere. Cam ca o trecere, cea de la ideile preconcepute pe care Gian, Andrea şi Craig le aveau despre România, şi capacitatea de a-i face să recunoască, la final, că România de departe, aşa cum transpiră ea din presa străină, este cu totul alta decât botezul unei Românii încercate pe propria piele.
Întâi, ingredientele: un autoturism cu un şofer/prieten minunat, pe nume Florin. Care ne-a mângâiat orgoliile autocefale şi strict naţionale, timp de două zile, prin Transilvania, doar cu muzica anilor 80: Jessica Jay, Bad Boys Blue, Mauro, Modern Talking, cât să ne apuce plânsul de nostalghie! Italienii cel puţin, au fost terminaţi. Apoi, dorul de palincă şi de ciorbă de burtă, şi de tobă, toate bunătăţile de care unii auziseră iar alţii chiar apucaseră să guste într-o viaţă anterioară. Grea sarcină: în România până şi crâşmele de pe marginea drumului sunt dotate cu whisky şi duc lipsă de palincă. M-am răscumpărat cumva la Râşnov, cu kürtos kalacs….buuunnn. Foarte bun, igen. Punct ochit, punct lovit, mâncat cald la botul calului. Mi-a luat vreo cinci minute să le explic sensul. Despre curbe, pe valea Prahovei, numai de bine. Ştiţi deja sper cum sună traducerea italiană a curbelor… 28 la număr, până la Braşov. Altfel, popasuri, plăcute, neaşteptate, cum a fost primirea echipei lui Virgil Oniţă (librăria Libris), la Braşov. Clipe şi trecute fotografii din Braşov, cu Teofil Mihăilescu, palincă ( în sfârşit!), depănat amintiri cu Dana Anghelescu, plus bucuria de a putea regăsi (Gian, mai ales), cărţile lui Neagu Djuvara, în limba engleză. Noapte dormită în hotelul în care s-a adăpostit un timp Cioran, Coroana.
A doua zi, zi de ploaie. După ce că toate culmile pe care le-am promis, Sfinxul, Omul, etc., s-au încăpăţânat să stea în nori, deci prietenii mei au descoperit o Românie fără munţi (?!), a doua zi a plouat. Mocăneşte. La castelul Bran, coadă la intrare ca la Louvre, deci imposibil de vizitat. Noroc cu drumul spre mănăstirea Sâmbăta, vizita muzeului cu icoane şi biblii, trecerea prin satele săseşti, visul de biserici fortificate… şi Alba Iulia, măreaţă şi impresionantă. Călătoria cu amintiri din Transilvania i-a convins. S-au întrebat, jurnaliştii străini, în faţa celor 200 de persoane care s-au adunat la stand-up, de ce imaginea României este atât de proastă în străinătate, de ce a atât de mare discrepanţa între realitate şi faimă. Lor, România li s-a părut magică, plină de poveşti, uneori simplă, dar în niciun caz demnă de a fi pusă permanent la colţ.
Sunt deci singură în acest autocar care mă duce spre Braşov. Ei sunt de câteva zile expediaţi spre casa lor. Vor fi înţeles ceva, vor fi dorind să revină? M-am chinuit câteva zeci de minute să-i explic lui Craig ce înseamnă “mi-e dor de tine”. Sper că a priceput. Drumul meu se face mergând. Nu pot decât să sper că şi al lor. România nu este doar Bucureşti, ci şi Transilvania. NU doar oamenii cu poveşti din diaspora, ci şi oamenii cu poveşti de aici.
P.S. Reportaj şi voiaj realizate cu sprijinul librăriei online libris.ro
Pe Iulia o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
