Specialitatea arhitectului Hans von Gertruder era imposibilul. Proiectase cel mai lung pod suspendat din lume, Hentai, în Japonia, 6,3 km, bătând de departe Podul Canakkale 1915, peste Strâmtoarea Dardanelelor, 4,6 km, mai ales că, spre deosebire de acesta, nu avea niciun pilon intermediar, sprijinindu-se doar pe cei doi stâlpi aflați de-o parte și de alta a strâmtorii care îi dădea numele. Părea neverosimil. Te-ai fi așteptat să se frângă sun propria greutate sau măcar să se legene mortal la un vânt mai puternic.
Proiectase de asemenea „Cădirea Creion”, un turn de 140 de etaje al cărui diametru la bază era de numai 20 de metri, în timp ce pe majoritatea înălțimii avea 45 de metri dintr-o parte în alta. Turnul Creației arăta fix precum porecla care i se dăduse: un creion sprijinit în vârf. Corpul principal avea secțiunea hexagonală, iar finisajele reproduceau și ele aspectul unui creion de lemn, inclusiv „guma” din partea superioară. Tușa finală a lui Hans von Gertruder consta în cuvântul Schaffung (Creație), inscripționat în terenul din jurul clădirii în așa fel încât să pară scris de uriașul creion.
În fine – fără a epuiza lista operelor halucinante ale arhitectului american de origine germană – inventase imposibilul Hotel Ravena, cu 35 de etaje, aflat pe buza unei prăpăstii de 200 de metri adâncime în Munții Orleo din Elveția. Pentru construcția acestuia fusese nevoie de cele mai performante utilaje high-tech, căci pentru fundație nu putea fi vorba de excavat în roca dură, dar nici de explozii care ar fi putut antrena o prăbușire a peretelui de stâncă. Așa că se folosiseră scule care decupau solul cu jet de apă de 3 mm grosime, sub mare presiune, lasere și generatoare de ultrasunete.
Spre deosebire de majoritatea celorlalte lucrări ale lui von Gertruder, Hotelul Edge nu era spectaculos prin arhitectura lui, destul de cuminte, ci prin amplasamentul pe care, de altfel, i-l sugera numele: pe marginea unui abis. Abisul era o prăvălitură de 136 de metri adâncime – e drept, nu la 90, ci la „doar” 75 de grade. Imposibila construcție se afla la doar 3,5 metri de marginea acestei genuni. Când o vedeai, mai ales din lateral sau dintr-o priveliște aeriană, primul gând era nu „Cum de nu cade!?”, ci „Cum Dumnezeu au construit-o!?”
Răspunsul avea două dimensiuni. În primul rând, Hotelul Edge fusese ridicat pe un teren format exclusiv din cel mai dur granit. Chiar și așa, însă, avusese nevoie desigur de o fundație, altfel ar fi fost doar o jucărie nu doar pentru un eventual cutremur, ci chiar și pentru vânturile tăioase care băteau Platoul Gertrude al Munților Haserberg, la 2.783 de metri altitudine. Pentru a tăia în granitul superdur cuboidul fundației se folosiseră cele mai performante ustensile: jeturi milimetrice de hidrofluid sub presiune, lasere micrometrice de ultimă generație și pompe de sucțiune de mare putere pentru extras sfărâmăturile, care erau apoi vărsate pe o bandă rulantă ducând către camioanele destinate evacuării.
Oricum, față de săparea fundației, construcția în sine fusese joacă de copii pentru experimentata echipă de la Rowerton, firma cu care Hans von Gertruder lucra de peste două decenii.
Dacă forma și detaliile structurale ale clădirii nu erau inovatoare sau șocante în orice fel, în schimb arhitectul avusese ideea să îi confere o culoare și o textură identice cu cele ale granitului din jur, astfel încât impresia era că muntelui i-a crescut o aripă!
*
Inaugurarea avu loc în ziua de 13 august, la ea participând câteva oficialități locale, în frunte cu primarul din Karderberg, orașul – aflat cu 1.200 m mai jos – de care ținea administrativ Platoul Gertrude, jurnaliști, montaniarzi, turiști ocazionali și inevitabilii gură-cască. Larga parcare a hotelului fu plină în acea zi și nu numai cu mașini – se putea ajunge aici pe o șosea neasfaltată, dar onorabilă – ci și cu tarabele unui târg improvizat special pentru eveniment. Vremea ținuse cu ei, nu erau mai mult de 12 grade, dar soarele sclipea vesel printre norii inofensivi.
O săptămână mai târziu se dovedise deja că Hans von Gertruder, al cărui nume nu semăna întâmplător cu cel al platoului, căci familia se trăgea dintr-un sat din apropiere de Karderberg, nu fusese nebun ridicînd un hotel în creierii munților: accesul lejer, priveliștea minunată și, evident, posibilitatea de a locui deasupra unei prăpăstii, să ai ce povesti prietenilor de Facebook, atrăgeau aici suficient de multă lume ca să justifice investiția, dând semne că aceasta se va amortiza în cel mult un an.
*
Jack Vermont își făcuse un nume ca practicant de sporturi extreme, explorator și specialist în supraviețuire în cele mai dure condiții naturale cu putință. Acum însă se afla într-o binemeritată vacanță pe Platoul Gertrude. Cu cortul, desigur, atât pentru că ăsta era modul lui obișnuit de viață, cât și pentru că nu și-ar fi putut permite prețurile exclusiviste ale recent inauguratului Hotel Edge. Îl vizitase însă încă din prima zi, ba chiar fusese primit ceremonios de către proprietar, Lung Karlsen, o rudă îndepărtată a lui von Gertruder, care îl recunoscuse și-i propusese o ofertă destul de generoasă, pe care însă aventurierul o refuzase din principiu, preferând să-și instaleze cortul în cel mai apropiat loc în care exista un strat de pământ peste granit, să poată înfige ancorele. După care să plece în scurte drumeții prin zonă. Ceea ce a și făcut.
În zorii zilei de 31 august, Jack dormea liniștit în cortul lui, ocrotit ca într-un cocon de căldurosul lui sac de dormit, când fu trezit de o rumoare. Așa percepu în primele clipe zgomotele de afară: o rumoare. Ca și când ar fi vorbit mulți oameni deodată ori ar fi pornit niște mașinării, ori s-ar fi rostogolit pietriș de pe o coastă muntoasă. Sau toate la un loc – din ce în ce mai tare pe măsură ce ieșea din amorțeala somnului și creierul citea tot mai bine percepțiile simțurilor.
Își privi mașinal ceasul: era 8.22. Își decoji sacul de pe el, deschise fermoarul cortului și ieși, întâmpinat de o lumină roșiatică și de o undă vagă de căldură. Soarele nu mângâia niciodată Platoul Gertrude atât de devreme, deci sursa trebuia să fie alta.
Și era. Ardea Hotel Edge. Clădirea în flăcări era înconjurată la o distanță prudentă de câteva zeci de oameni, probabil evadați la timp din hotel.
Două fură lucrurile pe care mintea lui Jack, aflată în curs de dezmeticire, le percepu în a doua secundă după ce ieșise din cort: că focul se declanșase în zona casei scărilor și că, deasupra tuturor zgomotelor, plutea jelania unei femei disperate.
În secunda a treia văzu motivul disperării: într-un balcon de la etajul 5, în stânga, se afla un copil. Avea cam opt-nouă ani și, de la distanță, părea neverosimil de calm. Sau poate era paralizat de frică. Oricum, nu se agita, nu striga, nu făcea nimic. Era limpede că nu apucase să coboare odată cu ceilalți și acum nu mai avea pe unde
În secunda a patra Jack sprintase deja către hotel, aflat la cam o sută de metri de cort, construindu-și în cap planul, pe care îl execută fără nicio ezitare: trecu în fugă prin lanțul de oameni, ajunse la zidul clădirii și începu să urce pe fațadă. Din fericire, deși Hans von Gertruder proiectase o construcție simplă, pe fațada opusă ravenei prevăzuse câteva reliefuri ornamentale și cornișe, nimic sofisticat, ca să compenseze un pic lipsa de perspectivă abisală de pe partea aceasta.
Pentru Jack Vermont, care urcase în priză directă, fără nicio asigurare, pe fațadele unor building-uri acoperite prin panouri de sticlă, era un joc de copil. Exceptând, firește, miza, urgența și dogoarea focului, pe care acum o simțea bine, dar, din fericire, și el, și băiatul care-l aștepta liniștit în balconul de la etajul cinci, erau la o distanță respectabilă de incendiu, care abia acum începea să muște din interiorul camerelor și să se extindă în toate direcțiile.
Jos, mulțimea amuțise o clipă văzându-l pe Jack cum se dă Spiderman, apoi începuse să-l încurajeze din adâncul plămânilor și al sufletelor, deși oamenii n-aveau nici cea mai vagă idee ce va face după ce ajunge la băiat.
Ce-a făcut în primul rând a fost să se asigure că e întreg și cooperant:
– Ai încredere în mine?
– Da, răspunse copilul.
– Cum te cheamă?
– Harry.
– Eu sunt Jack. Harry, va trebui să te fac parașutist.
– Ok, continuă băiatul să reacționeze foarte calm.
Bărbatul fugi în cameră, unde smulse toate cearceafurile pe care le putu găsi și începu să le lege vârtos între ele, improvizând o parașută în două straturi, pentru rezistență, și având dimensiunile de cam trei pe trei metri.
Trecuseră trei minute. Mai rămânea problema legării parașutei de Harry. Jack alungase din prima clipă, adică din timpul când fugea spre Hotelul Edge, ideea unor sfori sau cabluri, care ar fi putut să-l vatăme pe copil – plus că probabil n-ar fi avut unde și când să le caute.
Oricât ar fi fost de complicat și de nu-foarte-sigur, trebuia să-i lege parașuta în mod direct de încheieturi și – lucru de asemenea decis în timpul sprintului – să mizeze pe o coborâre în poziția broască țestoasă. În acest scop, legând cearceafurile între ele, lăsase colțuri destul de lungi să atârne pentru a le putea lega de Harry.
Ceea ce făcu în următoarele trei minute, în timp ce amândoi simțeau deja dogoarea trecând prin ușă, apoi mai sacrifică un minut, absolut obligatoriu, pentru instructaj. Îl luă pe băiat de umeri și, privindu-l în ochi, îi spuse:
– E o improvizație, da? Nu pot să jur că va funcționa. Dar e singura șansă și depinde foarte mult de tine: trebuie să te lupți să stai cu mâinile și picioarele întinse cât mai bine și cu corpul paralel cu pământul, da? Și fii sigur că cei de jos te așteaptă și o să te prindă!
– Ok, spuse încă o dată Harry, apoi adăugă: Și tu?
Jack zâmbi. L-ar fi îmbrățișat, dar n-aveau timp. Îi spuse doar atât:
– Mă descurc,
apoi se întoarseră în balcon, unde Jack îl ajută pe Harry să se suie în picioare pe balustradă și pe urmă să sară în gol cu brațele și picioarele larg desfăcute, așa cum ai sări de pe platformă într-un bazin cu intenția expresă să „iei o burtă de apă”.
Uitându-se după el, Jack descoperi cu bucurie că nici cei de jos nu stătuseră degeaba: spărgând probabil geamurile de la parter, aduseseră câteva pături, le legaseră între ele și așteptau. Intuiseră că nu va exista altă soluție decât saltul.
Zborul lui Harry dură trei, poate patru secunde. Sub pânza albă, părea un înger. Parașuta improvizată îi încetini semnificativ căderea, dar dacă n-ar fi fost și amortizarea pregătită jos, numai bunul Dumnezeu știe cum s-ar fi terminat totul.
O clipă mai târziu era în brațele mamei sale, care plângea în hohote, în vreme ce ceilalți aplaudau. Părea că nu mai rămăsese nimeni în clădirea tot mai mult cuprinsă de flăcări.
În afară de Jack…
Pentru el însuși, salvatorul copilului pregătise o ieşire din scenă în oglindă cu intrarea: avea să coboare, pur şi simplu, pe unde urcase, chit că la etajele trei şi doi focul spărsese deja ferestrele şi-şi întindea limbile așa cum testează un șarpe aerul din jur.
Numai că nu apucă. Înainte de-a încăleca balustrada balconului, începu cutremurul.
Om cu bogată experiență în toate cele și cu simțuri ascuțite, Jack știu imediat că este unul mare. Și își aminti fulgerător o observație pe care o făcuse cineva, cândva: în munții de moloz rămași după prăbușirea unui imobil de locuit, aproape niciodată n-o să vezi o cadă sfărâmată.
Da, cada, cada de baie, banala cadă de baie se pare că are o extraordinară rezistență la un asemenea eveniment și, la sfârșitul lui, se regăsește întreagă. Așadar, dacă ai ocazia și timpul, aruncă-te-n cadă!
Cu condiția să fie o cadă clasică, din fontă, și nu una modernă, din plastic. Or, la Hotelul Edge, condiția era îndeplinită, căci arhitectul și firma lui preferată de construcții nu lucrau decât cu materiale clasice.
Trecură mai puțin de patru secunde între prima mișcare seismică și momentul în care Jack ajunsese în cada din baia apartamentului din care îl parașutase pe Harry.
La timp – căci imediat după aceea clădirea începu să se năruie.
Părea ceva de necrezut pentru o lucrare gândită de Hans von Gertruder, pusă în operă de profesioniștii de la Rowerton și având fundațiile săpate adânc în granit. Devenea de înțeles, însă, de îndată ce aflai că era vorba despre un seism de 8,3 grade pe scara Richter, cutremurul de tristă celebritate din 1 septembrie, care a făcut 84.537 de victime în Elveția, Franța și Italia, fiind simțit violent până Polonia, Bulgaria și Spania.
Jack apucă să audă clădirea scârțâind, vibrând, zornăind, gemând, crăpând – apoi se făcu întuneric și el își începu coborârea în infern. În ultima miime de secundă se apucă spasmodic de cele două bare laterale al căzii de baie, gândite pentru împrejurări mult mai pașnice, să te poți ridica ușor din apa caldă…
Hotelul se scufunda ca un castel de nisip. Deloc spre platou, spre spate, cu totul la vale, în râpa de 75 de grade și 136 de metri adâncime. Odată ce pereții – ca și planșeele, de altfel – se transformaseră parcă în rumeguș, Jack putu din nou să vadă ce-i în jur, dar de fapt nu vedea decât un nor uriaș de praf și rareori sclipirea câte unui petec de cer, în timp ce era zguduit de parcă s-ar fi aflat într-o mașină de spălat. Comparația era justificată mai ales de faptul că se dădea și peste cap, cada făcând tumbe în prăbușirea ei în mijlocul tonelor de moloz. Jack reuși să rămână agățat de bare – slavă vouă, celor de la Rowerton, pentru ancorarea solidă a acestora! – chiar și când corpul îi zbura cu totul afară din cadă.
Douăzeci și șapte de secunde și 136 de metri mai jos, cada în care încă se mai afla bărbatul care, doar o jumătate de oră mai devreme, dormea liniştit în cortul lui, plonjă cu zgomot, alături de o mare de sfărâmături, în albia râului Sava, care curgea pe fundul ravenei pe care probabil o și crease, de-a lungul secolelor.
Pentru Jack, aceasta fu lovitura finală. Deja lovit peste tot și cu senzația clară că a suferit multiple fracturi, contactul dur cu albia râului îi puse capac. Leșină, continuând însă să se țină strâns de barele căzii.
Cât era inconștient, curentul puternic al râului Sava împinse la vale cada cu trupul inert din ea, ca și o parte din moloz, pe care îl degajă încet-încet spre maluri.
Când Jack își recăpătă cunoștința, era noapte și cada se oprise cine știe de când, într-o rână, pe grohotișul albiei.
Habar n-avea unde se află și-l durea rău fiecare părticică din trup. Își descleștă, abia acum, mâinile și încercă fără succes să iasă cin cadă. Abandonă.
De-a lungul următoarelor zile leșină și se trezi de mai multe ori. Până la urmă reuși să abandoneze corabia care-l salvase și se târî până la trunchiul unui copac. Nu putea merge mai mult de câțiva pași, așa că trebui să se organizeze în regim de supraviețuire. Apa era acolo, știa plantele comestibile, își făcu un foc…
Doar după o săptămână fu descoperit de un localnic plecat la vânătoare. Acesta alertă autoritățile, care erau copleșite de urmările seismului catastrofic, dar reacționară totuși extrem de prompt, pentru o singură persoană: în după-amiaza aceleiași zile, Jack Vermont era internat în Spitalul din Elemnton, unde i se inventariară 12 fracturi, dar, din fericire, nicio hemoragie internă. Tot corpul era, în schimb, o mare vânătaie.
*
Hotelul Edge fu reconstruit. Te-ai fi putut aștepta să aibă mai puțini amatori de senzații tari, dar ți-ai găsit! Din contră rezervările se făceau acum cu cel puțin două luni înainte.
Deși refăcut complet, Jack nu mai dădu prin Platoul Gertrude. Era puțin prea mult, chiar și pentru unul ca el.
În schimb, se bucură din adâncul inimii să se trezească într-o zi la ușă, în casa lui din Kleinet, cu Harry și mama lui! Femeia îl colpeși cu îmbrățișări, mulțumiri și daruri, inclusiv o cutie uriașă de prăjituri făcute de mâna ei.
Jack se uita la băiat cu o încântare ușor de înțeles.
– Cum ești?, îl întrebă.
Iar Harry răspunse:
– Ok.
Toate articolele lui Tudor, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Bibliotecă?! Nu se mai poartă…
Zaha Hadid – ce-a fost în mintea acestei femei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
