Poc, poc, poc. Bătea cu pumnul în perete şi îmi spunea că dincolo e Bau-Bau. Eu mă speriam imediat. Dar, apoi, mă lua în braţe şi mă simţeam în siguranţă. Dormeam între ei, unde era mereu cald.
Râdea cu poftă şi avea întotdeauna o glumă de spus, în orice situaţie. Râdeam cu toţii. Chiar şi eu. Nu conta că nu înţelegeam mare lucru, pentru că eram prea mică.
Era înalt şi slab. Pe vremea aceea, îl percepeam ca pe un uriaş. Astăzi, îmi dau seama că nu mai aveam mult şi îl ajungeam.
Când se întorcea cu mama, “de undeva”, îmi dădeau mereu câte ceva bun. Că, de, eram a mai mică şi mai răsfăţată. Doar că nu eram răsfăţată, ci doar mai apropiată de ei.
Avea o maşină mică şi albă, cu care ne plimba din când în când. Într-o noapte, am visat că mergeam toţi cu maşina şi că m-au lăsat singură, lângă calea ferată, iar ei au plecat înapoi. Era groaznic, deşi, distanţa dintre casa noastră şi calea ferată era mică, preţ de doar câteva alte case, dar distanţa dintre gestul lor şi ce simţeam eu era imensă, preţ de câteva milioane de ani. M-am trezit, însă, şi eram în siguranţă. Dar ei tot au plecat, care încotro, din diverse motive. Doar motivul lui nu l-am înţeles. Pentru că a plecat cel mai departe dintre toţi, acolo unde nu ajungi decât după ce se termină tot.
Ne făcea, mie şi altor copii de pe stradă, avioane din hârtie. Şi ne jucam cu ele, la noi în curte. N-am învăţat niciodată să fac un avion din hârtie. Dar ştiu să-l preţuiesc frumos, ca pe o jucărie scumpă din magazin. Numai să fie făcut cu dragoste.
Îi semăn. Fizic, la comportament şi la rezistenţa la băutură. 🙂
Din primul lui salariu, a luat cadouri tuturor, îmi spunea mama. Din primul meu salariu adevărat, am făcut la fel. Şi ştiu că a zâmbit. Am văzut-o în ochii nepoatei mele. Şi ea îi seamănă.
Era un om. Şi oamenii greşesc. De aceea îi plăcea să bea, dar şi de durere. Însă era un om bun. Ca o caisă coaptă, cum ceream eu mereu de la o vecină când eram mică. Fără pic de ruşine, mă duceam în fiecare zi şi spuneam că vreau “cachise”. Şi primeam.
Când aveam patru sau cinci ani, l-am dojenit. Exact înainte să ies la joacă. Mă aştepta o prietenă în curte, iar eu, în timp ce mă încălţam, l-am certat şi i-am spus să nu mai bea. El râdea. Iar eu am ieşit mândră la joacă, ştiind că i-am dat o lecţie de viaţă. Şi ce mai lecţie, că tot eu am ţinut-o minte. Poate şi el, în partea cealaltă.
Identici din punct de vedere fizic, dar la poluri opuse în rest, el şi fratele lui geamăn erau mereu puşi pe şotii. Ca nişte copii. Până când n-a mai vrut şi a plecat de tot. Într-o zi cu soare, în ianuarie. Cel mai sfidător soare de ianuarie pe care l-am simţit.
Zilele astea, s-a tot vorbit despre eroi, lucru care m-a făcut să mă gândesc din nou la el. Poate că n-a făcut nimic deosebit sau poate că a făcut totul. Nu ştiu. Dar ne-a făcut pe mine, pe sora mea şi pe fratele meu. Şi nu oricum. Ne-a făcut oameni. Parcă ne-a modelat din cocă bine crescută, cu drojdie proaspătă, fix înainte să plece. Ne-a băgat la cuptor şi ne-a lăsat pe fiecare să ieşim când ne simţim pregătiţi. Şi aşa am făcut.
Frânturi de amintiri şi nişte poze din tinereţe. Mama avea tricou cu Abba. El nu avea, se bronza la soare, ţinând un copil în braţe. Pe primul.
Atât mi-a rămas, dar e de ajuns. Plus că, săptămâna trecută l-am visat. Mi-a spus să nu mă stropesc cu noroi. Cel mai bun sfat pe care l-am primit.
Mulţumesc, tati.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
