Da, am o problemă cu tăcerea și tristețea. Nu e fundamental o problemă, ci e mai mult o dorință de cunoaștere, o nevoie de a săpa în adâncime, în retragerea timpului.
Cred că tăcerea ascunde multe lucruri. Iar când tăcerea e pozitivă, din punctul meu de vedere, atunci provoacă, dă o zvârcolire sufletului, te face să-ți dorești să o asculți.
E frumos să asculți tăcerea. Sunt foarte puțini oameni obișnuiți s-o asculte și, mai ales, să o înțeleagă. Cele mai intense trăiri se fac în tăcere. Câți dintre noi am vorbit în timpul primului sărut? Sau câți am vorbit la înmormântarea părinților? Indiferent că sunt pozitive sau negative, tăcerile ascultate și înțelese fac orice (de la o remușcare la un păcat) să pară mai uman, mai cald, mai aproape.
Paradoxal este că animalele tac mult (nu sunt umane) și totuși sunt triste și reușesc să ne transmită asta prin tăcere. Cred doar că ele nu au reușit să descopere tristețea ca pe un procedeu de autocunoaștere, ci e un sentiment pur, în care raționalitatea își pierde esențialul, își face nelocalizabil interesul și alocă timidități instinctive caracterului.
La Traviata, Rafal Olbinski
Continuarea paradoxului este paradoxală. Pentru că oamenii încearcă să repare, să îndrepte paradoxul prin rațiune (ceea ce în paradox se anulează pe ea însăși) într-un avânt pionieresc, sfârșind în forme simpatice ale absurdității. (De obicei, cu tot cu dialog plin de lacrimi și muci „- Vaaaaiiii tuuuu, uită-te la el ce drăguț eeeee… vezi? Râde. Cum mi se pare? Uită-te, fată, ești chioară? Nu vezi că râde la mine? Cum? Unde vezi tu, fată, că plânge? Ai mai văzut tu câine să plângă, nu vezi că râde? Hai, că ești o vacă și m-ai și enervat, du-te dreacu’…)
Chestiunea e că nepotrivirea în rațiune are șanse să devină un motiv de îndoială. Și atunci ar fi bine să taci. Să observi mai mult, să-l lași pe celălalt să vorbească, să înveți să asculți. Evident, nu despre căței zâmbitori sau triști, dar despre probleme. Sau despre bucurii. Sau despre boală. Sau despre iubire. Sau… cine știe, poate chiar despre orice… atâta timp cât îți face plăcere și nu cazi (vorba lui Cioran) în leșinul vertical – direcția propriei singurătăți.
Singura diferență (foarte notabilă, dealtfel) este că tăcerea nu poate fi asumată în dezinteres emoțional. Deductiv, temperatura joasă de discuție, controlul, stăpânirea, formează, din punctul meu de vedere, niște orânduiri nefirești, niște reacții nenaturale, în contrast total cu plăcerea unei tăceri voluptuoase luată după o întrebare îndrăzneață.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
