Întâlnirea canceroșilor anonimi, iulie 2016. O cameră frumos colorată, cu canapele confortabile și flori exotice, așa ca cele din sala de așteptare de la clinica de imagistică la care tot merg de ceva vreme să mă biopsiez și să mă îngândurez.
Bună. Sunt Gloria și am cancer la sân.
Buunnăăă, Gloria.
Am 33 de ani, o familie frumoasă cu doi copii, job-ul perfect, prea puțini prieteni adevărați și prea puțin timp.
Așa îmi imaginez începutul unei discuții cu un grup de suport pentru cei care se află în situația în care m-am nimerit eu să mă aflu.
Numele meu real nu e Gloria Alexandru, cred că e lesne de înțeles. Când m-a apucat cheful să-mi scriu gândurile și opiniile pe diverse subiecte am făcut-o pentru că voiam să fie ca o descărcare și voiam să văd dacă oamenii apreciază ce scriu din prisma textului, fără a mă cunoaște în vreun fel. Dacă aș fi început să fac asta cu identitatea mea reală, aș fi riscat ca parte semnificativă din prietenii mei reali plus cunostințele ce au statutul de prieteni virtuali să aprecieze lingușitor modul în care aleg să-mi prezint punctul de vedere. Pentru că unul din efectele principale ale comunicării virtuale și a socializării virtuale e că în cercul strâmt de prieteni virtuali se așteaptă „like-ul” și se acordă de asemenea, doar de dragul de a-l da, de a se vedea că s-a apreciat orice nouă postare, chiar dacă e buna sau mai puțin bună. Realitatea like-urilor este că se dau așa de obraz în cercul de cunoscuți, și mă refer aici strict la opinii exprimate pe facebook sau alte rețele. La poze dă toată lumea like instinctiv. Unii chiar folosesc facebook-ul doar pentru a mai vedea ce fac cei din jurul lor, așa că nici nu mai trebuie să sune să vadă ce mai fac, află totul direct de pe facebook. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc.
Încet încet mi-a plăcut că a existat un feedback pozitiv la unele din textele mele, chiar primul publicat pe Catchy a avut foarte multe aprecieri. O spun cu sinceritate că în egală măsură m-au și șifonat părerile diferite pe text ale cititoarelor. Dar chiar și așa, am prins microbul de a scrie din când în când câte ceva. În puținul timp liber. Și-mi face bine pentru că din umbra pseudonimului e mult mai ușor să scrii.
Constat acum, după jumătate de an, că parcă nu întâmplător am pregătit lansarea blogului meu și că în situația actuală, când am certitudinea unui cancer la sân, îmi face bine să mi-l pot asuma public, pentru ca să mă pot obișnui cu ideea. De a trece din starea de negare și speranță în care eram acum 2 luni jumate când am descoperit pentru prima dată formațiunea, la starea de acceptare a situației și pregătire a arsenalului de luptă. Pentru că deja e declarat războiul. În corpul meu există un intrus care vrea să ia controlul vieții mele și cu care trebuie să lupt și să-l înving. Să-l arunc afară din viața mea. N-am să spun „sa-l ia naiba”, pentru că nu vreau să am de-a face cu ea, am să spun doar : să-l ia Dumnezeu de la mine, pentru că toată nădejdea mea e în El. Că va lucra prin mâinile medicilor și totul se va termina cândva cu bine. Oarecum aveam un feeling când eram în faza de investigații că n-are cum să treacă sperietura așa rapid. Dacă e să trec printr-o încercare, va fi una care să mă zguduie nițel. Și nu doar pe mine.
©Nicoletta Tomas Caravia
Statistic vorbind, se spune că una din 4 persoane dezvoltă la un moment dat cancer. Ei, eu sunt una din patru. Nu sunt one in a milion, sunt doar una din patru.
E ciudat cum se întâmplă lucrurile, cum totul se schimbă în viața ta și cum trebuie să iei niște decizii greu de luat. Când nu știi dacă ai ajuns la cei mai buni medici care îți vor da cel mai bun tratament. Când nu știi ce anume ai putea face în plus pentru a ști că ai analizat toate aspectele medicale, că ai epuizat orice fel de analiză din țară sau străinătate. Dacă acum 2 luni îmi faceam planuri să-mi fac un copil, acum îmi fac planuri să intru la operație să înlătur cancerul din mine, să trimit analizele la cele mai bune laboratoare și să aștept cu inima strânsă rezultatul analizelor care va definitiva tratamentul ce mi se va recomanda după. E deja o realitate. În câteva zile e programată operația de extirpare a nodulului malign. Sunt pregătită pentru asta ? Da. Sunt pregătită pentru tratamentul de după ? Nu .
Nu întreb de ce mi se întâmplă mie asta. Știu că e un test pe care trebuie să-l trec cu bine. Sfinții părinți cereau în rugăciune boala, pentru a fi prilej de lacrimi , smerenie și îndreptare. Niciodată n-o să se îndrepte omul în prea mult bine, în patimi, ci doar prin suferință. Iar suferința ne e dată ca șansă de a de vindeca de patimi aici și de a nu pătimi pentru ele dincolo. Vin ca o binecuvântare și ca un semnal că trebuie să ne schimbăm modul de a trăi, de a gândi și de a fi. Și să credem în schimbarea asta cu toată ființa noastră.
Factorii de mediu pot duce evident la cancer. Alimentația, stresul, lipsa sportului sunt de asemenea cele mai importante cauze ale apariției unei astfel de boli. Dacă m-am hrănit sănătos? În proporție de 70%, da. Am căutat mereu produsele tradiționale, bio, fructe și legume crescute la țară, ori în gospodăria bunicilor sau a noastră. Dacă sufăr de stres? Cine nu suferă ? Cine poate munci azi într-un domeniu juridic în realația directă cu clientela și să nu fie încărcat de stresul zilnic al muncii, al încărcăturii problemelor clienților, al timpului scurt, care parcă niciodată nu e suficient, al găsirii soluțiilor potrivite și optimizării timpului de lucru? Dacă am făcut sport suficient? Nu. Am șansa să am doar 48 de kilograme la 1,58 m, și să nu fi făcut nimic pentru a o menține, să nu fi avut niciodată probleme cu greutatea, decât că a fost prea mică, iar asta a făcut să nu acord suficient timp sportului, pentru că nu era niciodată timp și pentru asta. Acum am început să alerg seară de seară. Târziu. Poate nu prea târziu, dar e un timp în care îți dai seama că ai fost prins într-un vârtej cotidian din care acum te-ai trezit șocată de diagnosticul medicilor la cei 33 de ani și ca lovită de trăsnet, îți spui „Încotro mă îndrept?” Ce pot schimba în filmul ăsta? Ce ține de mine, ce pot eu să fac pentru mine acum?
Acum văd neputința celor din jurul meu, acum văd disperarea în ochii celor dragi, acum văd cât suntem de firavi. Îmi privesc copiii și mulțumesc Cerului că am descoperit la timp, că șansele de vindecare prezise de medici sunt mari, dar nu pot să nu mă întreb, fie și doar cu jumătate de gând…cum ar crește copiii mei dacă s-ar întâmpla să mor curând? Cum ar trece peste lipsa mea, cum s-ar alina cu gândul că nu-i voi mai putea ține nicicând în brațe, aici, în lumea asta? Ar fi oare nevoie să-i pregătesc și pentru asta pentru situația în care chiar s-ar putea termina așa?
Trebuie să învățăm să trăim ca-n cer ca să putem trăi bine pe pământ. Trebuie ca măcar acum să ne-adunăm toate forțele, toate gândurile pozitive, alea de alcalinizează prin interior, și să ne facem ordine în viața. O curățenie generală târzie, dar necesară, o analiză intrinsecă, fără menajamente. O rugăciune mai sinceră, mai conștientă și constantă. Azi începe postul Adormirii Maicii Domnului, să-l pornim cum trebuie, dezbrăcându-ne de patimi și alungând gândurile rele. Să cerem ajutorul și să credem că-l vom primi. Măcar cât un sâmbure de muștar.
Pe Gloria o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
