Într-o țară de maneliști e greu să rămâi nemanelizat. Într-o societate în care ritmul de buric răsună de unde nu te aștepți, e greu să îți ții firea și să nu te întrebi zilnic de ce te-ai născut aici.
Nu înțeleg cum e cu dreptatea, nu înțeleg de ce am făcut douăzeci și patru de ani de școală. Și nu, n-am rămas repetent. Nu înțeleg de ce maneaua răsună din ultimul model de Bentley. Era ultima fortăreață, ultimul bastion. Înțeleg să răsune dintr-un BMW, dintr-un Mercedes, ne-am obișnuit și cu asta. Dar din mașini britanice, e, uite, asta îmi intră pe gât la fel de plăcut ca uleiul de pește.
E greu să vezi tot timpul oameni puși pe căpătuială rapidă, e greu să nu compari negustorii autohtoni cu cei de pe alte meleaguri, e greu să vezi că substratul șmecheriei (găinar mic și meschin) pătrunde până în bănci, spitale, reprezentanțe auto, restaurante, tot timpul fiind silit să-ți ții spiritul în alertă, tot timpul să fii pregătit de atacul manelistului (termen generic), tot timpul știind că ceva se va întâmpla. La spălătorie cineva va încerca să-ți bage pe gât și o ceruire, la piață cineva va încerca să-ți dea o găleată cu zmeură care e frumoasă doar la suprafață și, în plus, pe fundul găleții găsești acasă o bucată de carton cam măricică, dacă nu te uiți, la vulcanizare sigur vei pleca fără căpăcele, deși te-ai dus la o mare firmă, nu la o vulcanizare din spatele blocului, tot timpul cineva va încerca să te tragă pe sfoară, tot timpul cineva va fi pregătit să te fure, să profite de pe urma ta, tot timpul te vei simți român. Și asta, pe undeva, apasă. Nu pot să spun că doare, dar apasă. Și e un fel de apăsare enervantă, e un fel de relație din care vrei să fugi. Țara asta are tot ce vrei. Are mare, munte, deltă, patru anotimpuri, are tot ce îți dorești. Și, din păcate, are niște oameni…. ceva de nedescris.
Cum e să dai de o femeie perfectă care să aibă niște frați bătăuși și niște părinți care să-ți poarte sâmbetele? Cum e să fie frumoasă, deșteaptă și să aibă tot ce vrei, și tot ce mișcă din familia ei să fie violatori, prin pușcării, hoți și tot ce vor este să dea mai repede ochii cu tine? Nu îți vine să te arunci de pe primul bloc? Cam așa simt despre țara asta a noastră. Și mi-e o ciudă de mor. Pentru că aici am familia, am prietenii mei care nu sunt așa, am tot ce vreau. Mai puțin o societate civilizată. Mai puțin o societate în care să fiu mulțumit de faptul că fata mea va crește aici, va fi înconjurată de oameni și nu va ști cum să se apere.
Păcat, România. Eu îți spun „La mulți ani” și voi spera în educația ta, în cultura ta, în valorile tale. Sper să te uiți pe stradă și să te scuturi de oamenii răi, de cei obișnuiți cu găinăria, de oamenii care au păcălit societatea.
La mulți ani!
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
