Ca aerul, ca apa

8 March 2014

Flavius ObeadaCum îi mai spui cînd nu-i mai… spui că este sau că te doare? Te-ai obişnuit, desigur, cu prezenţa ei încă din vremuri amniotice. Şi o ştii acolo şi asta-ţi vine ca o pătură care-şi face treaba fără să-ţi pună şi conştiinţa la lucru. Ba mai mult, nici cuvintele nu-şi mai cer rostul. Altfel zis e ca aerul şi ca apa. Ca aerul şi ca apa pentru un copac, de exemplu. Vremurile par în felul ăsta fără memorie şi ajung să pară chiar fără nervi, fără nevoi. Este şi atît, pur şi simplu. În fiecare zi. Fiecare zi cu privirile şi cu vorbele ei comune. Şi zici că e îndeajuns.

Acum cîteva ore am fost cu ea pînă în piaţă, să o ajut să care nişte plase ce-i depăşeau de data asta cu mult puterile. “Uite, îi zic, hai să-ţi iau un coş flori, aşa ca ăla, că-i tare frumos… Sau unul cu fructe?” “Nu, nu are rost să arunci banii“, mi-a răspuns înteţind paşii mai departe spre ieşirea din bazar. “Da’, o pîine de-asta mare, caldă, de la ţară? Ştiu că îţi plăcea…” “Ai uitat că nu mai am voie? Lasă, nu-mi trebuie nimic“, a zis aşezîndu-şi pentru o clipă sacoşa pe marginea bordurii şi ţintuindu-mă cu privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră. “Hai să mergem că-i tîrziu şi nu mai ai timp, trebuie să te duci unde ai treabă...”, a încheiat punînd capăt insistenţelor mele inoportune. Şi ora aceea s-a dus repede spre treburile ei… Altădată, nu de mult, am luat-o şi-am dus-o la doctor, să-şi ia trimiterea şi reţeta, fiindu-mi în drum. Am “aruncat-o” pînă acolo, am lăsat-o “la coadă”, la cabinet. Şi mi-am văzut de restul zilei după ce privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră mi-a spus “Mulţumesc“… Mulţumesc-ul acela al ei, care nu cere nimic, care nu-mi reproşează nici măcar aceste nerozii, mulţumesc-ul răbdător ca o ieşire din iarnă. Şi mi-am văzut, ca întotdeauna, de resturile zilelor.

mymother

Acum privesc peste ziua de azi şi cu coada ochiului zăresc parcă ziua ei de azi. Singură. Ca toate celelalte.

Cum să-i mai spun că ştiu că este şi că doare? Că mă doare? Că ştiu că în zile, ca într-un dulap, stau rînduite în rafturi şi nevoi şi tristeţe şi urletul liniştii şi tăcerea iubirii? Îndestulate, nu resturi! Cum să-i spun că zilele mele-s la fel cu ale ei? E timp să-i spun! E ziua aia-n care realizez că nu cuvintele-s problema, ci că am binecuvîntarea timpului. Şi ea ştie asta fără ca măcar să i-o spun.

Pe Flavius Obeadă îl găsiți ad integrum aici.



Citiţi şi

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat

Spune-mi DA

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Camelia - Maria / 8 March 2014 13:38

    Copilul meu din clasa a patra mi-a adus, azi, o felicitare făcută de el la şcoală. O floare roşie, îndoită la mijloc, cu spaţiu alb pentru scris o urare. Şi o diplomă. Pentru cea mai bună mămică. Şi când l-am strâns în braţe şi l-am sărutat pe obraz, l-am întrebat dacă el chiar crede ce a scris acolo. S-a înroşit, s-a şters pe furiş ( crede el ) de urmele sărutului meu ( e băiat mare, de, nu se mai face chestia cu pupatul ) şi a dat din cap. Adică, da, crede. Şi a plecat în camera lui, uşurat peste poate că a scăpat uşor.
    Şorţuleţul meu de şcolăriţă nu a stat niciodată drept, cu bretelele aşezate cuminţi pe umăr şi cu fundiţa frumos înnodată la spate. În sertarul plin cu poze din vitrina veche a mamei, îmi zâmbeşte strâmb singura fetiţă cu uniforma mai lungă într-o parte, cu guleraşul desfăcut şi fără panglicuţă. Şi fără codiţe. Părul meu a fost întotdeauna prea lins şi fundiţele se încăpăţânau să alunece şi să se împrăştie la orice adiere, aşa că le smulgeam dintr-o mişcare şi le îndesam în penar. Tot timpul aveau buline albastre de cerneală.
    Făceam şi noi felicitări în clasă, dar îmi ieşeau exact după chipul şi asemănarea mea, lălâi şi ciufulite de parcă ieşiseră de la dărăcit, nu din mână de copil. În schimb, nimeni, niciun coleg de clasă sau de şcoală, din clasele paralele, nu avea o compunere de Ziua mamei mai frumoasă decât a mea.
    Mi-era drag să scriu cuvinte pompoase, să-mi imaginez fel de fel de scenarii cu mame eroine care-şi salvează copiii cu preţul vieţii, făceam versuri despre blândeţea, frumuseţea şi înţelepciunea mamei mele. Şi mai drag îmi era când învăţătoarea, Elena o chema, mă punea în fiecare an să-mi citesc compunerea în faţa clasei. Era momentul meu de glorie, momentul meu de măreţie, pe care aveam grijă să-l povestesc mamei în cele mai mici amănunte, seara, acasă. Şi mi-era drag şi eram mândră de mine când îi vedeam ochii strălucind printre lacrimi de bucurie. Copil nătâng…
    Aş scrie şi acum… aş scrie ca un copil de clasa a IV-a – „mămica mea dragă…” aş scrie ca un romancier îndelung experimentat, aş desena cuvintele în tablouri colorate şi emoţionante… dacă aş mai avea pentru cine…
    În ultimii ani o sunam dimineaţa şi-i uram un La mulţi ani grăbit, bucuroasă când reuşeam să o sun eu prima, pentru că de cele mai multe ori mi-o lua înainte. Mă simţeam iar în faţa clasei, aplaudată şi invidiată, iubită şi fericită.
    Durerea se stratifică în adâncul sufletului şi pare amorţită şi liniştită. Apele liniştite sunt, însă, cele mai adânci. O vorbă, un parfum, un copil, o mână întinsă de mamă şi gata, nu mai dorm, nu mai visez, nu mai vorbesc… plâng.
    În ziua asta frumoasă ca mamele noastre, cumpăraţi o floare şi o felicitare. Nu contează de care, oricare. Scrieţi doar „sărut mâna, mamă”. Îi va lumina restul vieţii mai puternic decât un far în nopţi furtunoase.

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro