Alexandru este un tânăr de 30 de ani, are o prietenă, predă istoria şi locuieşte cu bunicul său într-o căsuţă din oraşul S. Zilele astea sigur va vorbi cu bunicul despre prietena lui şi despre planurile lor de viaţă împreună şi are deja emoţii. Cu bunicul nu-i chiar uşor de vorbit despre aşa subiect delicat. Cu bunica s-ar fi deschis altfel, dar ea a murit acum cinci ani. Alexandru a fost crescut de bunici de când era mic. Mama murise la naşterea lui, iar tatăl l-a dus la ei, la părinţii mamei.
Bunica era inima, iar bunicul mintea acestei mici familii. Tatăl îl căuta uneori, apoi din ce în ce mai rar către deloc. Bunicii i-au fost şi părinţi acestui copil cuminte, apoi adolescent studios şi tânăr student la istorie, aşa cum fusese mama lui cândva.
– Bunicule, te învăţ să foloseşti computerul, dacă vrei!
Dar bunicul era din altă vreme, vremea cărţilor de care nu se despărţea niciodată şi a scrisului de mână, scris elegant de om sensibil şi inteligent. Poate de om prea trist, prea tăcut, închis în lumea lui.
– Mulţumesc, Alexandru, dar e o lume care nu-i a mea, ci a voastră, a tinerilor. Ce să caut eu în internet, ceva ce nu pot găsi în cărţi, în biblioteci?
– Poţi relaţiona cu oameni pe care îi cunoşti ori pe care nu-i cunoşti în viaţă reală, oameni din alte ţări, alte continente, poţi vorbi cu ei. Cu un profil pe facebook îţi poţi face prieteni virtuali, publici ceva interesant, citeşti ce scriu alţii, iar alţii te citesc pe tine dai şi primeşti like… Este o lume paralelă cu lumea ta, dar poate mai vastă şi mai plăcută. Poţi căuta pe cineva de care nu mai ştii nimic, un fost coleg, o fostă iubită…
©Bill Henson
Şi aici Alexandru roşi uşor şi chiar îşi întoarse privirea, poate că nu se cuvenea să spună aşa vorbe ca „fosta iubită”. Dar bunicul l-a surprins.
– Am iubit-o pe bunica ta, dar înaintea ei a fost o altă mare iubire, poate mai mare pentru că a fost prima şi pentru că am pierdut-o nici eu nu ştiu unde. Am plecat în armată şi când m-am întors nu am mai găsit-o. Am întrebat vecinii, au spus că familia s-a întors în Italia. Am citit încă o dată toate scrisorile, nicio vorbă despre plecare, ci doar despre aşteptare şi despre o veste frumoasă şi minunată. Am simţit tot cerul căzut pe mine şi aşa am trăit câţiva ani, aşteptând, aşteptând, aşteptând-o. Apoi am cunoscut-o pe bunica ta şi viaţa şi-a urmat firul, dar de uitat, nu am uitat-o.
– Bunicule, de ce nu o cauţi pe Facebook? Nu se ştie niciodată. Cum se numea?
– Se numea Anna. Anna Maraini. Se numeşte Anna…
Alexandru îşi deschise rapid laptopul şi porni căutarea pe Facebook. Anna Maraini. Sunt câteva profiluri! se bucură el. Ar trebui să fie cineva de vârsta lui această Anna, dar de vârsta lui nu era niciuna. La un moment dat, o fotografie ce părea familiară într-un fel subtil, de nedescris, nişte ochi parcă cunoscuţi de undeva, de la cineva… O Anna Maraini de cam cincizeci de ani, fină, plăcută. A intrat să-i vadă fotografiile, să citească ceva din ce publică. Alexandru era din ce în ce mai surprins şi mai curios. Ea cu mama ei în multe fotografii…
– Bunicule, dacă ai vedea-o acum, ai recunoaşte-o?
Bunicul îşi puse ochelarii cu mâinile tremurânde şi privea acest profil de facebook, această lume şi, în această lume, chipul ei. Chipul lor.
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Ce pierdem de când nu mai citim
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
