Când eram copil, îmi doream teribil de tare să zbor. Să zbor efectiv – să mă sui pe casă și să plec cu rândunelele. Toată lumea îmi spunea că nu se poate (“cum să zbori, nu vezi că n-ai aripi?!“). Nimeni nu îmi explica și de ce nu se poate. Până-ntr-o zi, când bunicul m-a dus peste drum de noi, la un vecin care creștea viermi de mătase. Mi-a povestit cum că, de fapt, noi toți suntem fluturi. Și că, asemenea lor, existăm în mai multe stadii: întâi trăim într-o gogoașă, apoi ieșim de-acolo omizi și într-o zi ne cresc aripi, aripi nespus de frumoase, și zburăm. Apoi murim.
Mult mai târziu, am aflat că mare parte din fluturi, nu trăiesc decât o zi. O zi?! Adică să trăiești o viață de omidă pentru o singură zi de zbor. E revoltător! Dar chiar și-atunci mă încurajam spunându-mi că eu sunt un fluture încăpățânat care vrea să sara peste stadiul de omidă și să zboare de nebun până obosește (cum aș putea eu obosi în 24 de ore?!!! chiar și o viață e prea puțin pentru pofta mea de zbor!). Am trecut prin viață visându-mă fluture, strigând lumii: “Am aripi superbe!!!“, sperând că la un momentdat o să mă creadă cineva, o să le vadă cineva, ba chiar că într-o zi o să-mi crească de-adevăratelea.
Da… Cândva credeam că într-o zi îmi vor crește aripi… Un CINEVA drag m-a făcut să cred asta încercând să mă convingă să nu sar de pe casă. Acel cineva drag a murit fără a zbura vreodată. Fără aripi. În ultimele lui 24 de ore nu l-am putut vedea, dar mi-l imaginam zburând în salonul de la Spitalul Fundeni și izbindu-se cu aripile de ferestrele închise. Apoi, în capela gri și urât mirositoare, copilul de-atunci căuta înfrigurat, pe furiș, în sicriul prea strâmt, o pereche de aripi… În locul lor a sărutat două mâini țepene și reci, sperând să simtă altceva decât două mâini țepene și reci.
Apoi, copilul a plecat acasă. Și s-a mințit. Multă vreme de-atunci înainte. S-a mințit că bunicul avea cu siguranță aripi, dar bineînțeles că nu puteau fi lăsate în văzul tuturor, și ar fi trebuit să caute mai bine.
Într-o zi, n-a mai știut să se mai mintă…Deși mai așteaptă și acum, uneori, să-i crească aripi și să zboare.
Dar mai rar…
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
