Ne construim mereu, în viață, tot felul de planuri îndrăznețe despre cum o să ne creștem copiii și visăm adesea cu ochii deschiși la un viitor strălucit pentru aceștia, fără lipsuri de natură emoțională sau materială. Și ne gândim că este mai bine să ai un singur copil, căci în nebunia și agitația lumii în care trăim este mult mai ușor să îi oferi totul, dar și să i te oferi tu, ca părinte, pe de-a-ntregul.
Bunicii mei au avut patru copii și au șase nepoți, fiecare cu drumul lor și fiecare în colțuri diferite de lume, care, de cele mai multe ori, prinși în vâltoarea și tumultul întâmplărilor zilnice, uită de existența și dorul lor nemărginit. Ei însă ne-au crescut pe toți cu drag și dragoste necondiționate și ne-au umplut viețile și viitorul cu amintiri calde și pline de emoție.
Iar azi, trecuți de 80 de ani, privesc mereu cu jind și lacrimi în ochi, la poarta care se deschide atât de rar și la telefonul care nu a mai sunat de ceva vreme. Și cu tristețea lor ireversibilă de a-și fi pierdut mult prea devreme unica fiică, cu vocea și ochii în lacrimi mai mereu, își duc singuri bătrânețile și zilele, cu speranța că ne vor vedea sau auzi în curând. Lor le este îndeajuns să știe că nouă ne este bine și că, la oraș, avem o viață mai bună și un viitor frumos în față. Boala care, fără milă sau șansa de a alege între ei și viața celui mai tânăr și dorit copil al lor, le-a luat atât de curând fiica și le-a părăsit ireversibil nepoțica, un copil superb care-i seamănă atât de mult și care, parcă, reușește, uneori, prin simpla ei prezență să le mai aline din dorul care-i macină și-i amărăște de șapte ani încoace.
O văd însă destul de rar și pe ea. Nu există motive sau scuze pentru nepăsarea și mult prea rarele momente în care îi vizităm. Este de neprețuit zâmbetul și bucuria lor, atunci când ne văd. Se mișcă atât de greu și parcă și azi, dacă ar mai putea, ne-ar mai ajuta cu câte ceva. Nu mai pot să se ocupe de o întreagă fermă de animale, așa cum făceau în copilăria noastră, dar n-au renunțat la păsări și încă ne mai cresc porc, pentru Crăciun.
Este inconfundabil mirosul casei în care mi-am petrecut primii ani din viață și în care îmi petreceam cele mai frumoase și armonioase vacanțe. Fără bonă, fără jucării scumpe și haine de firmă. Doar noi și ei, strânși în jurul unei mese rotunde, pe scaune din acelea mici din lemn. Iar mesele acelea parcă au fost cele mai gustoase din viața mea. Bunica făcea cele mai gustoase mâncăruri din lume, în acea oală mica din lut, pe pirostrii, la foc. Mămăliguța făcută de mâinile ei atât de muncite și arse de soare, este imposibil de uitat, iar gustul laptelui fiert în oala în care gătise mămăliga este, pentru mine, imposibil de uitat.
Azi am avut ocazia să mănânc, după mulți ani, “mălai”. Mâncam mereu, gătit tot de neobosita bunica, în zilele de duminică, la țestul din grădina casei lor, curată și plină mereu de flori și mulți pomi fructiferi. Azi m-am bucurat din nou de zâmbetul lor drag și de căldura lor. Azi mi-a fost atât de drag și mi s-au umplut sufletul de bucurie și ochii de lacrimi la revederea camerei de la drum, din casa cea mare și “bună”, în care ei nu dormeau niciodată. O păstrau mereu curată pentru noi, atunci când veneam în vacanțe. Fotografia mea, din ziua nunții mele, este așezată la loc de cinste, pe masă. Iar pereții sunt de-a dreptul tapetați cu fotografiile noastre, de când eram copii, și până azi. Probabil că doar ele le mai alină dorul de noi, din când în când.
Citiţi şi Bunicii nu au voie să moară în luna decembrie
Azi am avut ocazia să-mi țin bunicii de mână, așa cum mă țineau ei când eram copil. Deși mult mai ridate și bătătorite, le-am simțit mâinile la fel de calde ca acum 25 de ani. Sunt lucruri care chiar nu mi se vor șterge din minte niciodată. Dragii de ei, m-au sărutat azi cu atâta drag, deși când eram copil, îmi ziceau mereu să nu-i mai sărut atât de des, căci ei sunt deja bătrâni. I-aș săruta necontenit, căci obrazul lor nu-mi poate provoca decât dorință de mângâiere și mulțumire pentru tot ce mi-au oferit și pentru toată dragostea cu care m-au înconjurat mereu. Nu mă pot ierta pentru nepăsarea și răceala mea din ultimii ani, față de ei. Sper să mai trăiască mulți ani de aici înainte și să o mai aud de multe ori pe bunica, spunându-mi “scumpa mea”, iar pe bunicul spunându-mi “Linuța”.
Este de neprețuit bucuria lor la revederea noastră și privirile lor calde, care ne urmăresc la plecare, în fața porții, până când ne pierdem în zare. Am crezut că dacă există cineva care se îngrijește de sănătatea lor și de medicamentele pe care trebuie să și le ia la timp, nu mai au nevoie de altceva. Dorul lor de noi însă nu-l tratează niciun medicament din lume, iar sufletul lor nu poate fi alinat decât de vocea și prezența noastră.
Guest post by Alina Tapi (textul e scris în 2015, înainte să se prăpădească bunica)
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
N-am avut niciodată în curte brad
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
