Ca să ajung la școală, trebuia să cobor două dealuri, să traversez două bulevarde și să merg de-a lungul câtorva străzi înguste și întortocheate. În primele zile m-a dus bunica, de mână, apoi am învățat să mă uit și în stânga, și în dreapta, am învățat să fiu atentă la mașini, la oameni, la trepte, am învățat să nu mă împiedic, să nu cad, să mă ridic, să mă scutur de praf, sa nu plâng, să strâng între dinții durerea și să ignor sângele ce se scurge din rana din genunchi, să ajung la timp la ore, să fiu atentă la lecții, să învăț totul din clasă, să ridic mâna dacă vreau să spun ceva, să nu vorbesc neîntrebată, să iau numai note mari și să mă întorc acasă pe același drum, să traversez aceleași bulevarde, să fiu atentă la mașini, la oameni și la câini, să urc aceleași dealuri pe care le-am coborât odată, să găsesc poarta deschisa și ușa dată de pereți, să-l descalț pe bunicul de bocancii lui cu șireturi putrezite, puturoase, îmbibate în zloata de afară, roase de soare și umezite de ploi, și apoi să-mi pun să mănânc în farfuria ciobita primită pomană la înmormântarea bunicii. Bunica a murit după ce m-a învățat să trec strada, eu îi prindeam părul în cozi lungi, pe care le împleteam cum știam eu mai bine, dar nu-mi ieșea perfect aproape niciodată și într-o zi mama a decis să taie cozile bunicii, apă nu prea aveam la vremea aceea, curgea într-un firișor subțire și anemic și trebuiau ore în șir să umpli un lighean pe care îl așezam apoi pe un scaun de lemn crăpat, în mijlocul căzii mari de fontă albă și mă aplecam să mă spăl pe cap, asta era greu și pentru mine, darămite pentru bunica, bunica nu mai putea să se aplece, abia de mai putea să ajungă la baie, de aceea, într-o zi, mama s-a hotărât să-i taie părul scurt, și i l-a tăiat scurt, dar strâmb și mie mi-a venit să râd, arăta caraghios bunica așa, slabă și cu părul tăiat strâmb. Am râs doar puțin, până s-a enervat mama și mi-a spus că nu-i de râs și mi-a dat foarfeca, să tai eu drept dacă sunt așa de deșteaptă, dar n-am reușit să mă abțin, am râs din nou și din nou și a râs și bunica, de mult nu mai râsese așa de mult și așa de dinăuntru ei, cu toată ființa ei a râs bunica și apoi s-a uitat la noi de sus, de pe tavan, și ne-a făcut semn cu mâna, era bine, se dusese un pic, dar noi n-am văzut-o, am căutat-o în pat, nu era, sub pernă, nu era, mama a aprins o lumânare, și, în tot acest timp, bunica a continuat să ne facă cu mâna, de acolo, de sus. Până să se stingă de tot lumânarea, a mai coborât o dată să-mi zâmbească și să-mi spună să am grijă cum traversez strada, să fiu atentă pe lângă ce fel de oameni trec și, mai ales, să nu vorbesc niciodată neîntrebată. Pe mine m-a bufnit din nou râsul, încă nu învățasem să plâng pe vremea aceea, i-am promis bunicii că așa o să fac, și am lăsat-o să se întoarcă acolo sus, era mai bine pentru ea.
Pe Daniela (interviu) o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
