“Sunt un bărbat superb, inteligent, manierat, rezolvat psihic, gladiator în pat şi liber. Am 37 de ani, două facultăți și două masterate la bord, în familie reprezint a patra generație de orășeni, dețin patru firme în România și trei în străinătate, care merg foarte bine. Am un program extrem de încărcat, dar îmi fac timp și de sală la măsura menținerii pătrățelelor de pe abdomen. Nu am fost căsătorit niciodată! Am avut aproape în permanență relații care s-au sfârșit de obicei prin a fi părăsit pentru că eram ”imatur și instabil”, nu doream să îmi asum ”responsabilități”, eram ”naiv și visător”, nu ofeream decât ”instabilitate” și nicidecum ”siguranță”, femeile se simțeau lângă mine ca niște ”curve”.
De ce? Pentru că am decis, după decesul părinților, că e mai important să îmi ajut fratele și sora, mai mici decât mine, să își croiască un drum în viață. Pentru că îmi era mai important să le plătesc cheltuielile cu facultatea decât să merg la chefuri sau în excursii în străinătate cu iubitele. ”Lasă-i să se descurce și ei, noi să ne vedem de viața noastră!” a fost o replică pe care am auzit-o până la saturație… Mi-am dat demisia pe bandă rulantă de la diversele firme locale sau multinaționale pe unde am lucrat, pentru a-mi realiza visul de a avea propria afacere și să nu fiu la mâna nimănui.
N-am reușit din prima, evident, am făcut afaceri păguboase, am pierdut timp, bani și nervi cât pentru zece vieți. Motiv pentru care am fost considerat imatur, instabil, naiv și visător, iar pentru că îmi doream să îmi întemeiez o familie doar după ce voi avea stabilitatea financiară pe care mi-o doream însemna că nu sunt capabil să ofer siguranță și doar mă folosesc de femei ca de niște curve, fără a-mi lua angajamente scrise pe la starea civilă și popi. Eram un netrebnic, pentru care era mai important să cheltui bani ca să mă documetez pentru un anume business sau să pun în aplicare un plan despre care credeam că va reuși, decât să îi cheltui mai cu folos, pe vreun all inclusive la greci sau bulgari, o excursie la Paris sau Roma, ”așa cum face toată lumea”. Și înțeleg că e greu să stai lângă ”nebuniile” unui astfel de bărbat, ”imprevizibil și nehotărât”, care ”visează frumos la lucruri care nu se vor îndeplini niciodată”…
Povestea aceasta s-a terminat de cinci ani, iar acum mă aflu într-o altă poveste. Am devenit între timp ”tipul cu mașinilea alea super mișto”, încărunțit poate un pic prea devreme, dar care stârnește masiv interesul femeilor. Nu vreau să vorbesc despre eternele standardizate pisi cu fuste scurte, tocuri lungi, machiaj abundent etc… Vreau să vorbesc despre fostele mele prietene, iubite, cum vrei, care, la ora actuală, cu o singură excepție, fac parte din sublima categorie a tipelor de 30+, singure, divorțate și mișto, cu unul sau chiar doi urmași. De când m-am realizat financiar, toate, dar absolut toate fostele (în afară de excepția menționată), m-au căutat să îmi spună că, de fapt, eu sunt pentru ele marea iubire, că se gândeau și se gândesc tot timpul la mine, că ele au știut mereu că voi reuși, că le e dor de clipele când le țineam în brațe, când le alintam și le spuneam că pentru mine cel mai important era să petrecem timpul împreună, chiar dacă un concediu însemna doar să ne plimbăm prin parcurile din oraș, să ieșim la o pizza sau o cină romantică, ori să stăm la lumina lumânărilor și să facem dragoste. Fără să vreau, peste imaginile lor cu chipuri smerite, duioase, nostalgice și calde, ochi ușor umeziți de lacrimi și atitudini supuse, mi se suprapuneau flash-uri cu uși trântite, șifoniere golite, stautus-uri de fb ”happy” cu X, Y sau Z în Cipru, Turcia, Malta sau aiurea, ”married with…” cu nșpe like-uri, privirile sfidătoare sau victorioase când le întâlneam la brațul ”alesului”, ș.a.m.d.
Nu le port pică acestor femei, nu m-am răzbunat, nu m-am folosit de ele, nu le-am jignit, nu am ”profitat” de ”vulnerabilitatea și slăbiciunea” lor, nu m-am culcat din nou cu niciuna dintre ele, nu le-am dat speranțe că ”putem încerca din nou” și nu am fost ”porc, ca toți bărbații”. Ba chiar le-am ajutat când au avut nevoie, începând cu plata aparatului dentar pentru unul dintre copilașii rămas fără tatăl plecat în lume, căruia nu-i păsa de pruncul lui, până la a achita jumătatea de apartament a unui ”porc” de fost soț, care vroia ce i se cuvenea la partaj. Nu o spun spre a mă lăuda, ci doar pentru a sublinia lipsa de resentimente și a înlătura posibila acuză că nu aș fi ”rezolvat psihic”. Nu aș vrea să trag concluzia după cele scrise, ea este suficient de transparentă, iar rândurile de mai sus le-am scris doar pentru că am primit în mod repetat un mesaj pe fb din partea unei persoane care mi-a fost dragă cândva, actualmente singură, divorțată și mișto, mesajul având link de trimitere la acest articol și care mă întreba: ”Ce părere ai? 🙂 ”.
Iar pentru a fi imaginea completă, adaug și recunosc: Da, alerg la fiecare trei luni câte un maraton prin diverse colțuri ale lumii și nu, nu stau cu mama. Deși aș da tot ce am ca să mai pot sta o zi cu ea.”
Acesta este un alt comentariu pe care l-am considerat bun de publicat. 🙂
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
