În urmă cu trei ani, asistam la un spectacol de teatru care mi-a electrizat pielea şi mi-a umplut ochii de apă de cum s-a ridicat cortina. A trezit în mine un cocktail Molotov emoţional, în care am simţit dulceaţa recunoştinţei, combinată cu pelinul vinovăţiei, dizolvate în tăria unei conştientizări dureroase: mă număram printre cei norocoşi. Printre cei norocoşi, cu trupul şi mintea sănătoase, printre cei cărora viaţa le-a oferit toate şansele să se bucure de ea şi să reuşească s-o construiască după bunul plac. Ce-am mai conştientizat, însă, şi mi-a amărât inima, a fost faptul că nu toţii copiii/ tinerii au aceste şanse şi că eu îmi trăisem viaţa într-o ignoranţă şi letargie dureroase. Ce era atât de special în legătură cu acest spectacol? Era pus în scenă de copii cu dizabilităţi.
Văzând copii şi adolescenţi infirmi fizic sau psihic, mulţi dintre ei suferind de sindromul Down, cum dau ce-au mai bun şi se implică şi se străduiesc şi se bucură, ducând piesa până la capăt, mi s-a făcut inima mică mică, de emoţie şi ruşine, şi eu m-am simţit un om mic mic. Pentru că, pe lângă faptul că nu eram recunoscătoare pentru sănătatea pe care o primisem la naştere, nici nu făcusem nimic ca să-i ajut pe cei care nu fuseseră la fel de norocoşi ca mine.
Şi nu doar că nu făcusem nimic pentru a-i ajuta, însă recunosc cu toată ruşinea că, până să ajung în Belgia, nici nu fusesem conştientă de felul în care (nu) sunt integraţi cei cu dizabilităţi în societate. Nu ne jucaserăm împreună la grădiniţă, nu împărţisem băncile şcolii generale, nu trecusem împreună prin liceu şi nici nu îi văzusem vreodată în facultate. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu îi văzusem nici în mijloacele de transport în comun, nici în spaţiile de socializare şi cu atât mai puţin în instituţiile statului. De aceea, lipseau cu desăvârşire din universul meu de percepţie.
A fost nevoie să călătoresc câteva mii de kilometri, să studiez sistemul social al Belgiei, care face eforturi foarte mari pentru a-i integra în societate, să mă întâlnesc cu ei pe holurile facultăţii sau în birourile administraţiei, să-i văd în mijloacele de transport sau să mă bucur observând cum, în timpul petrecerilor organizate de universitate, sunt înconjuraţi de colegi care-i ajută să se simtă bine, pentru a-mi da seama că există şi sunt exact ca mine şi ca tine: trup şi suflet, care au nevoie să se dezvolte, să se bucure de şi să-şi construiască o viaţă. Ca şi mine (şi ca şi tine) au nevoie de iubire, de prietenie, de înţelegere. Şi mai au nevoie de ceva, într-o măsură mai mare decât noi: au nevoie de sprijin. UNICEF, prin intermediul nostru, vrea să le ofere asta.
Campania UNICEF, Împreună pentru fiecare copil, a debutat vineri, 10 iunie, în cadrul emisiunii O dată-n viaţă, de la TVR1, prezentată de Iuliana Tudor, şi durează până pe 30 iunie. Scopul campaniei este de a strânge fonduri pentru a susţine serviciile alternative instituţiilor de stat pentru copiii cu dizabilităţi. Prinţesa Lia, Gina Pătraşcu, Nicola Olimpia Panciu, Virginia Mirea şi Aurel Ticleanu sunt câteva dintre personalităţile care s-au alăturat campaniei.
Mi se pare important să ştii că, din cei 9043 de copii cu dizabilităţi instituţionalizaţi din România, doar 241 (!) sunt încadraţi în programe private, care le permit să aibă un trai apropiat de normalitate, în comunităţi sau în case de tip familial. Prin campania Împreună pentru fiecare copil, UNICEF îşi propune să strângă banii necesari pentru ca numărul copiilor cu dizabilităţi integraţi în societate să crească. Mâine, 24 iunie, va avea loc ultima emisiune dedicată campaniei.
Toţi cei care doresc să susţină UNICEF în acest demers pot contribui cu donaţii prin SMS, la numărul 879, în reţelele Orange, Vodafone şi Cosmote, sau la numărul 0900 900 760, în reţeaua Romtelecom. De asemenea, aceştia au la dispoziţie şi contul deschis la BRD-Groupe Société Générale, Sucursala Mari Clienţi, RO10 BRDE 450S V434 6556 4500 (cod 08).
Dacă aş fi un copil cu dizabilităţi şi mi-aş putea exprima nevoia, ţi-aş spune:
Bună! Am nevoie de tine.
Din păcate, cei mai mulţi dintre copiii cu dizabilităţi nici măcar asta nu pot face.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
