Orice eveniment ce suscită emoţii puternice constituie o mană cerească pentru dătătorii cu părerea. Cam în aceeaşi măsură în care un divorţ în lumea manelelor sau o cafteală luată de o matracucă într-un club dă de lucru o săptămână încheiată realizatorilor de emisiuni mondene de la televizor.
Nu e de mirare, aşadar, că, atunci când se produce o tragedie – cum a fost, recent, masacrul din sediul revistei “Charlie Hebdo” –, aceşti dătători cu părerea din online se deghizează la unison în cavaleri ai armoniei universale, din care postură, călare pe like-urile confirmării spiritului lor justiţiar, scot de pe blog degetul arătător şi arată obrazul răufăcătorilor, fără măcar să li se clintească un fir de păr. Sau fără să le tremure o pleopă. Nimic. Dârzenie 100%.
“E o ruşine ce s-a petrecut”, spun ei bătând ferm cu degetele în tastatură. “Aşa ceva nu se face.” “Rasa umană nu are nevoie de asemenea specimene.” “Acestea sunt urmările extremismului religios, intoleranţei, ignoranţei, bla bla…”
În fapt, comentariile lor constau dintr-o înşiruire de locuri comune şi banalităţi a căror valoare nu depăşeşte fotografia cu sarmale pe care o postează gospodinele la cumpăna dintre ani pe facebook. Sau RIP-ul trântit pe wall la moartea lu’ Cocker Joe.
Un fel de treanca-fleanca să ne aflăm în treabă. Nu interesează pe nimeni că ei sunt afectaţi, dar ei vor neapărat să se ştie punctul lor vedere prin care condamnă actul incalificabil de la Paris.
Bun, v-aţi liniştit? V-aţi făcut damblaua?
Ia ziceţi acum, e adevărat că-n secunda următoare în care v-aţi dat jos armura indignării, aţi mers liniştiţi la Lidl să cumpăraţi 4 l de ulei, că era la promoţie, apoi aţi ieşit cu ăla micu’ în parc şi seara, după ce aţi verificat câte like-uri au strâns postarea voastră revoltată, v-aţi uitat la un film downloadat de pe torrente? E adevărat că, la final, aţi adormit la fel de uşor cum aţi făcut-o şi-n restul dăţilor?
Pentru că, sincer, să te apuci să expui în cuvinte laborioase de ce e inadmisibil să intri cu Kalaşnikov-urile într-o redacţie ca să împuşti oameni, mi se pare curată pierdere de vreme !
La fel de bine, îmi imaginez, dacă nişte demenţi ar omorî pe cineva în Timişoara fiindcă a refuzat să se exprime în cantoneză, s-ar găsi o droaie care să explice, doct, de ce e intolerabil ca, în mileniul al treilea, un cetăţean român să fie omorât pentru că nu a cunoscut, sărmanul, acest dialect.
Însă explicaţiile ar fi necesare numai dacă printre cititori s-ar număra giboni care ar fi convinşi că e firesc să omori, în România (sau în orice altă ţară), pe oricine nu vorbeşte cantoneza (sau orice altă limbă). Atunci ar avea sens să-i arăţi gibonului că, pentru atâta lucru, omul înzestrat cu raţiune nu comite o crimă. Şi, dacă şi-ar aduce aminte că şi el posedă aşa ceva, poate-ar face un pas înapoi şi şi-ar reevalua motivaţia anterioară. Iar dacă nu ar putea face saltul intelectual de la primată la homo sapiens, ar ignora respectiva argumentaţie şi ar continua să gândească şi să se comporte ca până atunci.
Dar încercarea ar trebui făcută, adevărat.
Realitatea e, însă, că cei care citesc sunt cei care împărtăşesc deja punctul respectiv de vedere şi îl împărtăşesc nu neapărat pentru că aceştia l-au explicat pe îndelete, ci pentru că, pur şi simplu, e absurd să intri cu mitraliera într-o clădire şi să ciuruieşti nişte oameni care au postat nişte caricaturi ce nu-s pe placul tău. Sau fiindcă nu vorbesc cantoneza.
Pe de altă parte, dacă eşti convins – o dată ce ai luat cunoştinţă de întâmplarea tragică de la Paris – că lumea e cu fundu-n sus şi are nevoie de un impuls să-şi revină la normal, poate s-ar impune altceva decât să scrii bălării ce ţin de domeniul evidenţei.
Şi am să vă dau un exemplu.
Am fost mai demult în Sudan. Nu în vilegiatură, că n-ai ce face acolo. Când m-am întors, am auzit de un tip, un american, Sam Childers, care se stabilise în ceea ce între timp a devenit Sudanul de Sud, unde înfiinţase un orfelinat. Îşi lăsase fiica în grija soţiei şi renunţase la confortul din State pentru a şi-o dedica îngrijirii copiilor fără părinţi din acea parte a lumii care, credeţi-mă, nu e deloc un loc unde să îţi doreşti să trăieşti. Când am ajuns în ţară, am zis mulţumesc că m-am născut în România. Şi zic şi acum. Dar tipul acesta, de bunăvoie, a fost dispus să renunţe la o viaţă liniştită, ba chiar să şi-o pună în pericol, pentru a ajuta nişte copii pe care nu-i cunoştea şi de care nimănui nu-i păsa dacă trăiau sau mureau[1]. Fiindcă viaţa are extrem de puţină însemnătate pe meleagurile alea.
Acest domn Sam Childers, prin ceea ce a făcut şi face, este, în opinia mea, un tip care, spre dosebire de frecangiii de pe net, a dovedit cu prisosinţă ce înseamnă să îţi pese de o chestie care te revoltă. Nu să scrii cinci rânduri somnambulice pe fondul unei emoţii viscerale, ci să întreprinzi o acţiune concretă, care implică propria persoană dincolo de cuvinte. Sau mai presus de cuvinte. Sau excluzând cuvintele. Sau cum vreţi să-i ziceţi. Dar care să aibă o valoare palpabilă, oricât de mică ar fi.
Charb, directorul de la “Charlie Hebdo”, spunea că “preferă să moară în picioare decât să trăiască în genunchi”. I-a ieşit, deşi parte dintre caricaturile în numele cărora a ţinut să-şi respecte principiul sunt cretine şi nu au pic de haz.
Eu sunt curios câţi dintre cei care azi vituperează barbaria fanatismului islamic iau aceeaşi atitudine când gibonii noştri le pun piciorul pe grumaz. Eventual, în momentele în care, cum se exprima Upton Sinclair, “it is difficult to get a man to understand something when his salary depends on his not understanding it”.
Întrucât, în caz că aţi uitat, şi grădina zoologică mioritică adăposteşte în hăţişurile ei nenumărate specii de giboni. În toate domeniile, nu doar religios. Iar acolo unde gibonismul autohton se manifestă făţiş, un lucru e sigur: impresia lor e că noi, ceilalţi, am fi gibonii.
Poate-ar fi momentul, după ce ne-am solidarizat cu “Charlie Hebdo”, să ne solidarizăm şi cu noi înşine.
Dar concret. Părăsind orăcăiala de pe bloguri şi share-uitul mesajelor umanitare pe facebook.
[1] Pentru curioşi, s-a făcut inclusiv un film cu Gerard Butler în rolul tipului – Machine Gun Preacher.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
