Avem o relaţie complicată. Ca de la femeie la bărbat semnat pe zeci de manuscrise, ca de la pacient la terapeut, ca de la scrib la scrib. Bukowski spune că nimic nu te poate salva, doar scrisul, dar eu am ajuns să cred că nici scrisul, nimic nu poate să te salveze în viața asta. Alergi ca nebunul, scrii, încerci să trăiești pe măsura necesității de a transmite gânduri spre univers din dorința de a atinge cât mai mulți oameni, dar și când se întâmplă, când ai un publishing deal, fericirea e egală fix cu căderea unei picături de ploaie, trei secunde, mai scurtă decât un orgasm sau decât un căscat.
Uneori m-am tot gîndit să mă duc din nou la psiholog, dar ce poate să facă psihologul pentru mine? Ideea de a-mi vărsa iar surplusul de nervi pe canapeaua cuiva cu timp limitat de operare (o oră maxim) mă jenează. Ajungem să vrem să plângem la niște străini plătiți pentru că viața e un rahat imens și vrem doar să fim iubiți, să fim plăcuți și să avem un umăr pe care să ne lăsăm capul la culcare, un el sau o ea pe care să ni se pună pata, când hormonii ăștia nenorociți își fac rondul firesc în univers și în simțiri.
N-am elucidat de ce când suntem fericiți timpul se accelerează ca la bungee jumping și când suntem picați în mizerie pare să se lungească ca o gumă de mestecat fără sfârșit? Creștem cu ideea asta mainstream în esență, că, dacă lucrurile n-au stat bine când eram mici, vom avea tot timpul să le facem să meargă. O să mă fac eu mare și o să am casa mea, o să fac bani, o să mă culc cu cine vreau, când vreau, o să mă iubească și o să îl iubesc, o să public cărți, o să fiu cu ea, o să o duc peste tot cu mine și, mai ales, o să fie bine. Și, pe măsură ce creștem, e din ce în ce mai evident că nu o să fie deloc bine. Nu vin suficienți bani pentru casa aia, nu apare nimeni, un one night stand devine boring pentru că nu e fun, în esență, nu e mai nimic amuzant să te culci cu cineva despre care nu știi nimic, ce rost are, de ce, nu, nu mai are sens. Lucruri simple, atât de banale, atât de greu de obținut.
M-am obișnuit atât de mult să fiu în acest permanent recovery mode că mă sperii ca dracu’ când poate, poate, apare cineva care ar putea să fie din același film cu mine. Mă îndrăgostesc greu, greu de tot, pentru că amăreala devine frică și, vorba lui Woody Allen, nu obținem nimic, chiar NIMIC cu înaintarea în vârstă, înafară de niște cinism uzat pe care îl promovăm ca înțelepciune.
În plus, eu m-am născut rățușca cea urâtă, și vreme de douăzeci de ani, tot așa am continuat să fiu. Știți cum e, în școală ești un nimeni, și atunci, chiar nimeni nu catadicsește să-ți arunce un cuvânt. Dar privirile, privirile sunt neîndurătoare. Mai tăioase decât cuvintele, mai reci decât sloiurile de gheață la Marea Nordului, toamna. Eu am încercat să merg cu turma, dar turma mi-a rămas mică, a rămas în urmă, până când a devenit doar un contur, doar un punctuleț precum cele pe care și le făcea Twiggy cu tușul sub ochi.
Eu am încercat să îmi rujez buzele, să port roșu, am încercat să ascult muzica generației mele, Kiss FM, Radio ZU, am încercat să port discuții despre flori, fete și băieți, uneori chiar despre modă, frumusețe și tendințe. M-am străduit din răsputeri chiar să zâmbesc când toată lumea o făcea și să adopt expresii de vocabular elitist pe care unii oameni le rumegau cum rumegi ceapa rămasă prin dinți de la un sandviș vegetal. Am încercat să fiu plăcută, admirată, nu am mâncat uneori de emoție și am băut ce beau și alții, doar de dragul de a fi îndrăgită.
Eu nu am reușit să mă integrez și nici nu cred că mi-a fost dat să perseverez pe scara bunăstării sociale, așa cum ne e dată ea astăzi, cel puțin. Până la urmă, însă, n-am mai încercat să fiu altcineva. Pentru că de la frumos te poți întoarce numai la urât, veșted și scorojit, cu toate intervențiile terapeutice de ultimă generație, însă de la urât te poți cățăra, ca viermele, numai spre frumos. Din beznă nu poți urca decât spre lumină. E o lumină plăcută și nu are nimic de-a face cu încrâncenarea de a dori să ai, să iei, să ții sau să subziști. Cu traiul din tipare sau cu năzuințele de carton, cu bronzul de salon, cu cărțile citite pentru că-s la modă, cu hainele îmbrăcate pentru că zice ELLE, cu teribilismul neo-adolescentin, cu contractele de iubire prestabilită.
Dar sunt vanitoasă, în pofida acelor mici sau mari rifturi care ne consumă cotidianul. Abia aștept să împlinesc 30 de ani, lumea (şi o parte însemnată din lumea literară, în frunte cu domnul Bukowski) spune că e singura vârstă la care femeile sunt cu adevărat frumoase.
Pe Ioana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
