Ca orice mare oraș al lumii, Bucureștiul a dispărut de mai multe ori în trecerea anilor. Va dispărea și cel de acum.
A dispărut orașul de chirpici și mahalale de la sfârșitul secolului XIX, a dispărut și ambițiosul oraș interbelic, care visa și la Paris, și la New York în același timp, pe când era tot cu un picior în glod.
A dispărut și orașul muncitoresc de macarale râzând în soare care construiau cartierele-dormitoare ale proletarilor, a dispărut și cochetul București al Uranusului de odinioară și în locul lui s-au ridicat ambițiile de Asie Centrală ale dictatorului împușcat în ziua de Crăciun.
Prăduit de administrație și abandonat de cetățeni
A dispărut și Bucureștiul gri și plin de cozi, locuit de oameni înfometați și disperați din anii ‘80, a dispărut și Bucureștiul tranziției, bezmetica lume de chioșcuri, talciocuri, bișnițari și buticuri, frenetic bazar de negoț oriental.
Bucureștiul pare (și este!) astăzi un oraș prăduit și abandonat de administrație, locuit de cetățeni nepăsători, care nu își iubesc orașul, atât de obosiți și sictiriți încât nu mai sunt interesați nici că respiră otravă – o anticameră totuși veselă a morții, un bâlci etern așteptând marele cutremur care va pierde și orașul de acum.
Pe lângă acest spațiu, Bucureștiul mai este și un timp, iar timpul acela de asemenea a trecut.
Un oraș al iubirilor
Pentru mine, Bucureștiul este un oraș al iubirilor, îl cunosc după poveștile personale de dragoste, începute și sfârșite la periferii, pe alei secundare, în parcuri, sub soare necruțător și sub zăpezile de altădată, în centrul său ruinat de comunism și nepăsare, un oraș de studenți, câini vagabonzi și ruine și durere și strălucire și discuri de vinil cu muzica lui Alexandru Andrieș și Dâmbovița mereu mizerabilă.
Nu mai există Bucureștiul acela, nu mai există cârciumile în care mergeam atunci și ne îmbătam cu mari speranțe, nu mai existăm nici măcar noi cei care am fost înainte să fim locuiți de alți oameni. Acum ni se spune resurse umane și asta e groaznic.
Ca un Chaplin
Orașul stă să cadă, nu se poate respira, nu se poate circula, dar teribilele grădini de vară ale Bucureștiului sunt neobosite, le veți vedea încă din martie – e un fel de minunat haz balcanic în toată tragedia noastră, care nu ne trece niciodată.
Totuși! Totuși, Bucureștiul va supraviețui, râzând și plângând în același timp, ca un Chaplin. Acesta este geniul acestui oraș care ar merita nu doar o altă administrație, ci și alți locuitori, care să îl trateze mai puțin ca o gară și mai mult ca pe acasă.
Da, Bucureștiul va supraviețui, râzând și plângând în același timp, ca un Chaplin.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
