Când am dat peste articolul Cum arăta vara lui ’56 la București în 40 de poze de la comuniștii germani greu m-am mai desprins din visare. Deși nu sunt bucureșteancă, studenția mi-am petrecut-o în București și, după ani buni, am ajuns să locuiesc pe bulevardul care apare în aproape toate aceste fotografii. Ca să nu mai spun că, în vara aceea, mama mea, însărcinată în cinci luni, mă purtase pe-acolo… S-a uitat la fotografiile astea cu atâta intensitate, și-a amintit oameni, locuri, întâmplări și, mai ales, căldura… încât i-am mulțumit în gând autorului și-am zis să împărtășesc și cu voi imagini dintr-un timp nu chiar atât de îndepărtat… Că doar n-oi fi singura născută în anul acela. 🙂
Așa arătau bucureștenii în ’56…
“În vara lui 1956, la București soseau fotoreporteri ai presei din Germania Democrată (RDG), stat socialist bun prieten cu – pe atunci – tânăra Republică Populară Romînă (RPR). Nu trecuseră încă 9 ani de când Regele abdicase, iar Patria socialistă era condusă spre noi culmi de civilizație și progres de Partidul Muncitoresc Romîn (PMR), în frunte cu prim-secretarul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai erau doi ani până când trupele sovietice urmau să plece din RPR, așa că prietenia româno-sovietică nu mai era atât de cușer.
În vara lui ’56 la București era cald. Foarte cald. Oamenii își stingeau setea la țâșnitoarele care le ieșeau în cale pe bulevarde. Deși era cel mai negru deceniu al secolului 20 în România, fotografiile germanilor arată o Capitală surprinzător de liniștită, parcă toropită sub caniculă. Liniștea de la București era compensată de reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă, pe aceeași vreme toridă. Inamicii regimului comunist mai beneficiau și de excursii la muncă pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui. Cel puțin așa zicea propaganda regimului.
Bucureștii lui 1956 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vedem cum arăta orașul după război. Fuseseră două mari evenimente care-l decimaseră: cutremurul din noiembrie 1940 și bombardamentele din al Doilea Război Mondial (aliate, din aprilie 1944 și germane, din august, același an). După, doar se curățase molozul de pe parcelele bombardate și fuseseră demolate clădirile mult prea avariate. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu est-germanii să vedem pe unde s-au oprit.” Așa ne invită autorul unui articol de pe site-ul rezistenta.net. Din care am selectat câteva din cele 40 de fotografii și vă invităm și noi pentru restul, la fel de frumoase, aici. Unde sunt explicate pe gustul celor care vor să știe tot. 🙂
Calea Victoriei, și în stânga pe colț, magazinul cu ustensile pentru pescuit “Delta Dunării”
Terasa Casei Centrale a Armatei (denumirea comunistă a Cercului Militar), închisă în miezul zilei, din cauza caniculei.
Restaurantul Hotelului Athénée Palace
Ateneul RPR își păstra poziția de emblemă a Capitalei, deși fusese bombardat masiv în 1944.
Faimoasa și tradiționala stradă comercială Lipscani
Bd. Bălcescu (fost I. C. Brătianu)
Un stand cu cărți și cititori curioși
Spre intersecția cu str. C. A. Rosetti, stația de tramvai cu același nume și vedere spre b-dul Magheru (fost Take Ionescu).
La Cinema Republica rula “Contele de Monte Cristo”, un film din 1954
Pe bd. Magheru, la Garajul Ciclop (ridicat de familia Bragadiru la finalul anilor ’20), singura parcare supraetajată din oraș la acea dată, dotată și cu service auto.
Interiorul Garajului Ciclop, neobișnuit de curat pentru generația prezentă.
Sub emblema Uniunii Sovietice, ropaganda regimului era omniprezentă:“Trăiască prietenia româno-sovietică!” era un slogan pe ducă, dar “Trăiască Partidul Muncitoresc Român, forța conducătoare în RPR!” era încă pe val.
Str. Anastase Simu spre bd. Magheru și Hotelul Ambasador – asta e limita până la care au mers germanii spre Romană.
De necrezut: în poză avem locuințe din Ferentari. Aici e cvartalul blocurilor roșii, numite așa datorită cărămizii roșiatice aparente de pe fațadă.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
