Bruxelles. Grand-Place, “lumea de dincolo” a esteticului din inima sufletului. Nirvana desfătării vizuale. Bijuterii arhitectonice parcă filigranate. Fântâni de ciocolată inundând vitrine zămislite sub zodia păcatului. Flori peste flori, peste oameni şi iar peste flori. Peste lumină. Gauffre de Liege cu sos Chantilly şi căpşuni proaspete. O piaţetă încărcată de fructe scoborâte din codru pe acorduri de saxofon, violoncel şi chitară. Galerii zvelte, cu spatele fin, superb arcuit, croşetat din sticlă aproape imaterială. Arta în stradă. Ludicul. Somptuosul. Sufletul îmbrăcat în poezie şi reflectat în fiecare volută de lemn fin sau de fier forjat topite-n imaginaţie, prin vrajă. Aer, aer, aer. Alt aer. Şi parc-am mai pomenit de Templul şi slujitorii şi zeii Ciocolatei.
Bruxelles.
Je t’aime.
Îmi las stiloul jos şi privesc în jur. E moment de răgaz şi de capuccino spumos pe-o terasă cochetă, gemând de flori parcă trase-n zahăr alb, lila şi roz. Sunt în inima cea Mare a Bruxelles-ului, Grand-Place, ce pompează turiști încâlciți printre flori, artiști și raze de soare. Mă simt ca-n desenul unui copil de clasa a treia, fără limite în imaginație, executat cu măiestria unui pictor de curte regală, atent și perfect până-n ultimul detaliu: cartierul cuprinde case baroce cu frontoane în stil renascentist flamand, omagiu adus idealurilor baroce de echilibru și armonie. Istoria spune că au existat rivalități puternice între breslele artizanilor și arcașilor, dogarilor și minorilor, ale berarilor și luntrașilor, iar faptul că aceștia s-au duelat în simboluri exuberante, împodobite cu fațade aurite, frontoane în spirală și sculpturi bizare îmi pare acum, un răsfăţ suprem pentru ochiul dispus să-l prindă între pleoape.
Majoritatea sediilor de bresle din Grand-Place îmbină grandoarea cu ospitalitatea și berea Gueuze. Aproape fiecare locuitor al capitalei are o cafenea preferată în Grand-Place. În partea vestică se află Roy d’Espagne (1696), inițial, sediul breslei brutarilor, astăzi, un han tradițional. Fațada este împodobită cu bustul lui Carol al V-lea, flancat de prizonieri mauri și indieni. Este cel mai renumit bar cu etaj și cu vedere spre Grande-Place. În partea sudică a pieței, se află Le Cygne (Lebăda), sediul breslei măcelarilor, unde, în 1848, Marx și Engels au plănuit Manifestul Comunist. Apoi, La Maison des Brasseurs, Muzeul Distileriei, care a fost sediul berarilor. La Chalupe d’Or (Corabia de Aur), cândva sediul breslei croitorilor, acum, transformat într-un local primitor, este situat în latura de nord a pieței, fiind înconjurat de magazine cu dantelă și ciocolată.
Dantelă și ciocolată… Ghidul mă sfătuiește să privesc dincolo de aceste clișee necontenit reiterate. Zău c-aș putea dacă Primăria, înființată în 1444, nu și-ar desface-n fața mea volanele halucinante, îmbrăcându-mi conurile vizuale în straturi peste straturi de ochiuri atent croșetate.
Iar să privesc dincolo de ciocolată… Păi, pentru asta aș avea nevoie de-o pereche de ochi-laser, care să treacă prin miriapodul Zeu al Ciocolatei, cu mii de piciorușe care mai de care mai măiastru materializate în ciocolaterii în care jur că-l simți pe Faust pulsându-ți în capilare: Unde ești tu, Diavole, să facem un pact care să mă lase pradă orgasmelor multiple ale papilelor toropite de ciocolată topită pentru eternitate…? Și nici așa nu-s sigură că aș reuși să privesc „dincolo” de ciocolată, căci sunt aproape convinsă că aș da de… ciocolata din ciocolateria din spatele ciocolateriei de față! Da… În Bruxelles voluptatea atinge cote alarmante, dezbrăcându-și nurii dulci la fiecare colț și miez de stradă.
Cu bateriile reîncărcate, mă decid să explorez în continuare. Cum ludicul îmi zâmbeşte prin toată exuberanţa arhitecturală din jur, hotărăsc să caut Teatrul Toone, un renumit şi fermecător teatru de păpuşi, aflat pe-o alee foarte îngustă, Petite Rue de Bouchers. Mai că-l ratez, dar cum găsesc intrarea în micul gang, mă simt din nou copiliţă şi parcă-mi simt fundele greoaie luând-o, pe tâmple, la vale… Mi se deschid uşile acelei lumi pe care-o credeam pierdută, cu aţe albe ce sunt mai vizibile decât păpuşile în sine (foarte frumoase, de altfel), poate tocmai din încercarea de-a trece neobservate…
Teatrul a fost deschis publicului în 1830, sub Toone I, care l-a inventat pe Woltje, Micul Valon. În 1911, maestrul marionetelor Toone al III-lea a avut un sfârşit tragic, fiind găsit spânzurat printre păpuşile sale. Astăzi, familia de păpuşari Toone a ajuns la a şaptea generaţie. În interiorul teatrului funcţionează şi un bar mic, plus un han primitor. Nu mă pot abţine şi aleg meniul casei: tartine au fromage blanc, un sandviş cu brânză dulce de vacă şi ridichi, ce-şi frâng reliefurile crocante în mici explozii de gust în bolta palatină. Sting cu bere Chimay Bleue, o brunetă focoasă, cu buchetul puternic şi strident-dulceag, plin de personalitate.
Mă gândesc că rugăciunea de mulţumire pentru masă ar avea un ecou mai puternic de-ar fi articulată-n Catedrala Sf. 
Mihai, principalul locaş de închinăciune al locuitorilor capitalei, aşa că plătesc şi merg mai departe. Zămislită în şi din coasta dealului ce separă Oraşul Superior de cel Inferior, catedrala îmi pare pânză de corabie milenară, umflându-se alb şi trufaş în vântul veacurilor. Intru şi mă diluez în lumina paradisiacă a vitraliilor (aproape comparabile cu ce cele ale Domului din Milano), pentru a mă dizolva apoi complet în albul copleşitor al navei grandioase, străjuită de statuile celor doisprezece apostoli şi încheiată cu altarul înconjurat de trei morminte-monument: cel al ducelui Johann de Brabant, cel al soţiei sale, Margaret de York, şi cel al arhiducelui Ernst al Austriei, frate al împăratului Rudolf al II-lea şi fost guvernator general al Olandei. Este prima catedrală ce-mi pare atât de copleşitoare încât nu-mi pot împiedica gândurile să alunece înspre sânge: înspre tot sângele ce trebuie să se fi vărsat pentru adunarea bogăţiilor necesare pentru o asemenea realizare…
Cobor dealul şi paşii mă poartă din nou înspre Petite Rue de Bouchers, însă descopăr Galeriile Saint-Hubert şi mă opresc: un roi de fluturi de lumină îmi pare-a pluti în înaltul creştetului meu, prin ochiurile fine ale sticlei dantelate ce-acoperă coapsele frumos arcuite ale celui care-a fost odată cel mai mare pasaj din Europa. Se-ntâmpla pe vremea în care, proaspăt devenit capitala Belgiei, oraşul dedica pasajele cu magazine noii familii regale. Fondate în 1846 de către regele Leopold, Galerie du Roi, Galerie de la Reine şi Galerie des Princes, cândva frecventate de spuma societăţii belgiene, mai adăpostesc astăzi câteva magazine demodate, păstrându-şi pulsul vibrant mai mult prin puzderia de cafenele pitoreşti ce îmbie la reverie şi relaxare.
Străbătută de fiorul unor vremuri ce-au apus, fără ca astrul Frumseţii lor să-şi piardă, însă, din culoare, mă las răpită de-un anticariat micuţ, ticsit de cărţi, bijuterii, porţelanuri şi dantelării de valoare. Abia se observă printre celelalte magazinaşe cochete ce curg pe străduţele înguste care izvorăsc din Grand Place. Păşesc pe podeaua ce scârţâie uşor sub greutatea propriei-mi curiozităţi, după ce uşa s-a deschis şi s-a închis cu zvon de cristale scuturate-n vânt, şi-ajung, parcă, pe un alt tărâm. Sunt acum, într-un alt timp, valsez uşor prin alte epoci, prin vieţile altor oameni, care-au fost cândva la fel de vii şi de prezenţi ca mine astăzi, dar care continuă să vieţuiască doar prin lucrurile încărcate de istorie ce odinioară, le-au aparţinut… Şi descopăr ceva ce-mi face fluturii din coşul pieptului să se-agite fără de zăbavă:
Vederi foarte vechi, multe de dinainte de 1950, scrise. Mă pierd complet prin ele, citindu-le, atât cât reuşesc să descifrez din acele scrisuri îngrijite, unduite cu o cerneală degradată de vreme. Şi fiecare vedere îmi trezeşte-n faţa ochilor o scenă de film noir, aidoma celor care se turnau în perioada în care-a fost scrisă… Planuri pentru viitorul de-atunci, devenit trecutul de-acum. Doruri trecute demult în nefiinţă, însă articulate-n acelaşi acorduri sufleteşti pe care le experimentăm, cred, şi astăzi. Iubiri ce n-am idee dacă-şi mai trăiesc încă eternitatea promisă şi promisiuni pe care doar le pot imagina respectate. Pasaje-ntregi despre zăpada din Elveţia sau despre cum bătea briza pe coasta franceză în urmă cu multe zeci de ani…Simt distinct cum cei care le-au scris, ca şi cei pentru care-au fost scrise, acum pradă ţărânei, devin mai vii şi mai reali ca propria-mi realitate… Pur şi simplu, o călătorie în timp. Magic.
Deja simt cum mă cuprinde oboseala, aşa că decid să las restul pe data viitoare. Până acasă, mă-nfăşor în benzile desenate ce îmbracă pereţii oraşului, ca-ntr-un cocon fin şi confortabil de culoare şi imaginaţie (benzile desenate sunt un adevărat cult în Belgia: denumite „a noua artă”, sunt prezente în magazine, muzee, staţii de metrou şi pe pereţii oraşului – printr-o hotărâre recentă, cetăţenii capitalei sunt încurajaţi să decoreze vechile ziduri cu poveşti şi personaje desenate!).
Înainte s-adorm, rederulez filmul periplului prin Bruxelles şi mă întreb: „Cum e Bruxelles??”
Bruxellian.
Fără îndoială.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
