Aseară am stat mult de vorbă cu bunica. E foarte frumoasă, chiar și acum, la 86 de ani. Nu a albit în totalitate, părul ei lins e gri, ca o pană de găină golașă. Din zdrahoanca ce era, cu umeri lați, înăltuță, cu tălpi mari, a rămas o femeie subțirică, gârbovită, care nu inspiră însă milă, ci prietenie. Ochii bunicii nu au îmbătrânit, au aceași lumină blândă ca odinioară, nu ascuțită și goală, așa cum o au mai toți bătrânii.
– Ai mai pictat, bunica?
– Tranc, Marițo, cum să nu! În fiecare zi. Asta am făcut toată viața mea, asta fac și acum.
Și lumina din ochii ei sclipește ca globulețele din pomul de Crăciun.
S-a ridicat cu mișcări lente din patul în care stă aproape toată ziua uitându-se la televizor și a scos de sub el o pătură groasă, legată cu o sforicică.
– Ajută-mă tu, Mario, că nu mai pot mâinile mele!
Și am deznodat fundița făcută din sfoară cu gesturi care trebuiau să fie ale Mariei, sora ei mai mică, moartă demult. În pătura de lână erau portretele și peisajele – subiectul preferat al bunicii – care-i rămăseseră din tinerețe. Nimic altceva.
– Da’, bunica, ai zis că ai mai lucrat și altceva…
– Ăstea sunt cele mai noi, Mario. Nu vezi că nu s-a uscat bine culoarea pe ele? Le-am lucrat mai greu, de’, nu mai sunt io tinerică, da’ vezi că încă au forță!
Da, aveau forță. Forța tinereții ei trecute pe care uneori o trăia și acum din plin în visele ei zămislite de boală. A avut tinerețe frumoasă, din câte ne povestea chiar ea când încă era întreagă la minte. Nu a dus-o prea bine în copilărie, ea și cei patru frați, fiind crescuți de o mamă vitregă. Dar, ca soție de pretor, nu a dus-o rău. Făcea toate treburile găspodăriei, ținea ograda și grădina, gătea și tricota. Ea era stâlpul. Dar bunica mai făcea ceva pe lângă toate acestea: picta. Avea culoarea în sânge, iar la desen se pricepea destul de bine. Nu știu de unde știa de măsurarea cu firul cu plumb și cu andreaua, dar acestea tronau întotdeuna lângă trepiedul ei mic, dând atelierului, improvizat în holul mic, un aer de laborator de știință. Trepiedul stă nemișcat acum în camera în care doarme. Pe el, o veșnică pânză albă pe care bunica își trece în fiecare zi degetele. Toate aceste picturi frumoase, pe care le-am înșirat pe jos, la rugămintea bunicii, reconstituiau parcă atelierul de altă dată și făceau ca trepiedul, devenit demult un corp steril, să pară iar cel mai intersant obiect din casă.
– Vezi tu, Mario, cât am lucrat săptămâna asta?! Dacă ar mai fi trăit săracu’ Vasile, m-ar fi luat în brațe de bucurie. Era tare mândru de talentul meu.
– Bravo, bunica, sunt foarte frumoase. Cu ce le-ai pictat?
– Cu pensula, proasto, cu ce altceva!, a râs ea cu poftă.
– Bine, bine, dar cu ce fel de culori?
– O, cu uleiuri. Cea mai bună calitate. Mi le cumpără de la București Vera. Uite, că nu i-am spus să mai aducă, că nu mai am multe.
Vera, sora ei mai mare, era moartă, ca și Maria și ca mulți alții din familia ei. Îi vede așa cum își vede rubedeniile orice om care e aproape de moarte. Vorbeșe cu ei prin noi, chipuri transparente pe care se preling imagini cu viața ei, în special din copilărie și tinerețe. Eu sunt pe rând, și uneori, în același timp, Vera, Maria, prietena ei cea mai bună, Lenuța, învățătoarea Cecilia, care a stat în gazdă la ea, mama mea, verișoarele mele, sora mea, poștărița care îi aducea scrisori mult așteptate. Rar, dar foarte rar, sunt chiar eu. Iar acelea sunt singurele momente în care tresar de parcă faptul că m-a recunoscut ar fi o anomalie. Aș fi vrut să-mi zică Ana și în seara aceea, dar din Maria nu m-a scos până când am sărutat-o pe frunte de noapte bună.
Guest post by Oana Borviz
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
