Eram la coafor și vorbind despre una, despre alta, nu știu cum am atins subiectul “ex”-ilor, foștii, mă rog, ăia dintr-un trecut atât de îndepărtat, că abia îți mai amintești că au existat cândva în viața ta.
Și m-am blocat, m-am bâlbâit inițial, când am realizat că anul asta se fac 18 ani de când am divorțat. Anul ăsta sărbătoresc majoratul eliberării mele dintr-o căsnicie, psihologii ar numi-o “toxică”, eu o numesc “dăunătoare sănătății”. Și după ce am ieșit frumos coafată și cu un blond strălucitor, deși nu era în intenția mea de a-mi umbri acea zi în care ma simțeam superbă, creierul și-a făcut de cap și m-au năpădit amintirile.
Era o zi călduță de septembrie și era ultima “înfățișare”- așa se numea pe vremea aia prezentarea de bună voie și nesilit de nimeni în fața judecătorului pentru a-ți da consimțământul, pentru a spune DA, în deplinătatea facultăților mintale închid această căsnicie aici și acum pentru totdeauna.
Eram o umbră pe scările tribunalului. Ajunsesem la 44 de kilograme, tremuram că de-abia mă mai țineam pe picioare. Și, ca în filmele cu super staruri, apare el. Într-o zăpăcitoare cămașă înflorată, bronzat, trântește arogant ușa taxiului său galben. Nelipsiții ochelari de soare, părea abia coborât de pe o navă de croazieră. M-am întors și cu inima strânsă am intrat în sala de judecată. Știu că mi-a venit rău. Prietena mea care mă uda cu apă: “Acum îți revii, stai aici și termini o dată pentru totdeauna mizeria asta”. A fost ca un duș cu gheață.
Trebuia să închei. La citirea deciziei, am rămas așezată pe banca de lemn din sala de judecată. Îi simțeam privirea în ceafă și m-am întors. Avea același zâmbet idiot întipărit pe față. Și cu acel fatidic DA se încheiau 8 ani din viața mea. Același DA pe care îl spusesem cu siguranță și fericire și credeam că este pentru totdeauna, același DA l-am șoptit cu inima frântă.
Fetița mea de 7 ani, care mă aștepta afară, cu inocența ei adorabilă m-a întrebat “gata, mami, v-ați divorțat? Dar acum, că tu o să te numești altfel, nu o să mai fi mama mea?”. Ce puteam să îi spun acelui suflet curat? Că pentru a mă elibera eu, am sacrificat-o pe ea? Ideea de a-mi lăsa copilul fără tată, de a dezrădăcina acel copac care reprezenta familia noastră m-a măcinat cumplit. Eu luasem decizia de a pune punct și aveam un puternic sentiment de vinovăție.
Patru luni de psihoterapie și un an și jumătate în total mi-au trebuit ca să mă vindec complet de el. Disperarea inițială s-a transformat ca prin minune într-o incredibilă stare de bine, de pace, de împăcare. Eram eu cu fata mea și liniștea din mica noastră garsonieră închiriată.
El s-a pierdut în neant și acolo va rămâne pe veci. Gura lumii spune că și azi este același gigolo cu vreo patru neveste la activ și alți doi copii abandonați așa cum a abandonat-o și pe fiică-mea.
Mă uit în oglindă cât de minunat îmi stă blondul de azi. Ridic paharul de vin și închin în cinstea mea. Bravo, fato, ai fost și tu deșteaptă o dată în viață!
De dragoste n-a murit nimeni, niciodată, nici măcar eu, care chiar era să dau ortu’ popii atunci!
Guest post by Elena Loredana Țoc
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
