Paradisul lui Borges putea să fie imaginat numai sub forma unei biblioteci. În 1955, scriitorul argentinian a fost numit director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires. Ironia sorții, că altceva nu putea să fie, face ca darul primit să ajungă prea târziu la el.
“Am început să descopăr că sunt înconjurat de cărţi fără litere. Apoi prietenii mei şi-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu mai e nimeni în oglindă”, povestea publicului, în timpul uneia din faimoasele lui charlas, momentele în care a alunecat spre lumea albului şi a griului. Cele două culori care i-au mai fost lăsate. Era înconjurat de sute de mii de cărţi pe care nu le mai putea citi.
Într-o zi, plimbându-se printre ele, şi-a amintit vorbele lui Rudolf Steiner, atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe, şi, împreună cu tineri care veneau la bibliotecă, a început să studieze limba şi literatura engleză, de la origini. Mai târziu, avea să spună că umbrei în care a intrat îi datorează anglosaxona şi “de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate “Elogiu umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”
În 1977, a început la Teatrul Coliseo din Buenos Aires seria conferinţelor, acele charlas ce reuşeau să umple de fiecare dată sălile mari ale teatrului. Cu privirea fixată undeva prin sală, Borges povesteşte. Cu umor, nobleţe, simplitate. Despre viaţa lui, despre întâmplări, cărţi, oameni. Şi surprinde de fiecare dată cu imagini. Imaginaţie.
Să ne trecem gândurile şi sufletele prin lumea lui de cuvinte, în însingurarea ce îl apropie pe cel ce nu vede de lucrurile esenţiale.
“Atunci când privesc luna, nu privesc doar sfera luminoasă de pe cer. Privesc, în acelaşi timp, luna lui Vergiliu, a lui Shakespeare, a lui Verlaine, a lui Gongora…”
“…Şi una din multele mele experienţe, cea mai fericită dintre ele, este cititul. Ah, şi există ceva încă şi mai bun decât cititul şi anume recititul. I-aş sfătui pe toţi să citească puţin însă să recitească mult. ”
“Cred că prietenia este poate faptul esenţial al vieţii. Prietenia, aşa cum mi-a spus Adolpho Bioz Casares, are acest avantaj asupra dragostei: nu are nevoie de nici o dovadă. (…) Poate că adevăratul destin, adevărata datorie a dragostei este să devină prietenie. ”
“Mă gândesc întotdeauna la lume ca la ceva ireal şi sunt întotdeauna surprins de lume, de lucrurile care mi se întâmplă. De exemplu, anul trecut, am împlinit 80 de ani şi m-am gândit că nimic nu mi se mai poate întâmpla. După un timp însă am suferit o operaţie reuşită, însă dureroasă. După aceea am făcut o călătorie minunată în Japonia, o ţară pe care acum o iubesc foarte mult, iar acum, în chip ciudat, sunt în Indiana şi stau de vorbă cu dumneavoastră. Viitorul avea să-mi ofere atâtea lucruri, atâtea daruri, iar eu nu-mi dădeam seama de asta. Şi continui să aştept şi alte daruri de la viitor. Căci singurul lucru pe care-l ştim despre viitor este acela că nu va semăna cu prezentul. Oamenii se gândesc la viitor numai în termenii secolului douăzeci, hiperbolic şi distorsionat. Însă eu ştiu în primul rând că vor exista multe alte secole viitoare şi, în al doilea rând, că lucrurile care ni se par acum importante vor fi frivole şi irelevante în viitor. Oamenii nu vor mai fi interesaţi de politică, nu vor mai fi egali – asta e o iluzie – nu vor mai gândi în termeni ca circumstanţe, succes, nereuşită. ”
“Desigur, ştiu bine că am 80 de ani. Pot să mor în orice clipă, dar ce pot să fac altceva decât să continui să trăiesc şi să visez, din moment ce visul este menirea mea? Cât priveşte scrierile mele, nu le-am recitit niciodată. Nu le ştiu. Când scriu ceva, o fac pentru că trebuie. De îndată ce vede lumina tiparului, încerc să uit cât mai repede ceea ce am scris. (…) Pentru că suntem între prieteni, am să vă spun ceva: când o să veniţi la mine acasă – şi sper că veţi veni cu toţii la timpul potrivit (…) – o să găsiţi o bibliotecă foarte bună, însă nici o carte de-a mea. (…) Cine sunt eu ca să stau lângă Vergiliu sau Stevenson? ”
“Amintirile copilăriei mele sunt amintirile cărţilor pe care le-am citit. ”
“De fapt, nu prea îmi amintesc propria viaţă. Nu vă pot da informaţii precise. Ştiu că am călătorit în vreo 17 sau 18 ţări, dar nu vă pot spune în ce ordine. Nu vă pot spune cât am stat într-un loc sau altul. Totul este o învălmăşeală de imagini. Să revenim în consecinţă la cărţi. (…) Revin mereu la cărţi, la citate. Îmi amintesc că Emerson, unul dintre eroii mei, ne-a avertizat: “Să fim atenţi. Viaţa însăşi poate deveni un lung citat. ”
“La urma urmei, bucuria este imposibil de suportat. Putem fi fericiţi timp de o clipă sau două, însă o eternitate de fericire este de neînchipuit.”
Citiţi şi
Călătoriile mele, de la Bari la Alicante
Ce pierdem de când nu mai citim
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
