„Bună ziua. Am găsit anunṭul dumneavoastră în ziar. Aṣ vrea să discutăm.”
Respir uṣurată. După numai două zile e posibil să am deja un elev la meditaṭie. Cineva m-a contactat. Fac o piruetă de fericire în mijlocul livingului ṣi mi se pare că o rază de soare rupe norii plumburii, domni cu drept de ṣedere permanentă ai cerului flamand, ca să ajungă cu dedicaṭie la mine. Mai fac vreo două sărituri în aer ṣi, ca de puṭine ori de când sunt în Belgia, mă apuc de cântat odată cu Brel ce se revărsa cu patos din CD-player:
Ay Marieke, Marieke le ciel flamand
Couleur des tours de Bruges et Gand
Peste două zile soneria de la intrarea apartamentului nostru mic sună. Deschid ṣi în faṭa mea stă o femeie de vreo cincizeci ṣi cinci de ani, cu ochelari pe nas, mică ṣi-ndesată, cu jeans ṣi o geacă cam ponosite. Părul sur, parcă uns cu ulei, e adunat într-o coadă la spate.
– Bună ziua. Am venit pentru anunṭ. Eu sunt Sidonia.
– Bună ziua, zic uimită că elevul e o femeie în toată firea ce mi-ar putea fi cu uṣurinṭă mamă. „Poate îṣi caută un job ṣi are nevoie de franceză”, gândesc la repezeală.
– Pot să intru?
Femeia trece pe lângă mine, se aṣază dezinvoltă pe un scaun la masă ṣi mă măsoară din priviri:
– Eṣti de puṭin timp aici, aṣa-i? spune cu un accent de bucureṣteancă amestecat cu un alt accent, pe care aveam să mi-l explic câteva zile mai târziu.
– Da, îi răspund ṣi vreau să atac subiectul meditaṭiilor.
– Am venit să te cunosc. Eu sunt de vreo zece ani aici ṣi am văzut în anunṭ că nu locuieṣti departe de mine. Drept să-ṭi zic, mi-e dor să fiu în preajma unui român de-al meu.
Ahaaa. Visul meu cu meditaṭiile s-a risipit cât ai zice peṣte. În ce mă priveau, cerurile flamande rămâneau ferecate pentru încă o bucată de vreme. Nu-i bai, mi-am zis. Ṣi eu am nevoie de ceva românesc în preajmă!
Din vorbă-n vorbă, la o cafea, Sidonia mi-a zis povestea ei: venise în Belgia cu soṭul ei, american. Profesor universitar la arhitectură, acesta se mutase cu munca în Leuven, la Universitatea Catolică. O lăsase pe Sidonia văduvă ṣi neconsolată cu vreo trei ani în urmă. Femeia trăia doar cu o pisică bălṭată cu ochi de jad. De muncit, nu muncise decât vreo trei ani ca bibliotecară într-o bibliotecă a universităṭii. Acum stătea acasă, trăind din pensia de urmaṣ ce-i revenea după moartea lui bărbatu-su. Simṭeam în mirosul trupului ei ofilit, labărṭat ṣi tâlos, în căutătura înceată a ochilor, în miṣcarea greoaie a mâinilor cu unghii necurăṭate, în atitudinea greoaie a trupului, în respiraṭia siloasă, în toată făptura Sidoniei, lipsa chefului de viaṭă. Aveam impresia, vorbind cu ea, că femeia asta se trezea dimineaṭa ca să numere orele ce aveau să se scurgă până la apusul soarelui, ca apoi s-o ia a doua zi din nou de la capăt. Că trăia în silă, că fiecare respiraṭie era contabilizată – un pas înainte spre marele punct final.
Nu mă înṣelam. Peste vreo trei zile aveam s-o vizitez. Trăia într-o casă mare, pe strada principală a cartierului ce mărginea oraṣul universitar, pe care treceau destule maṣini ca să nu fie ruptă de lume. Casa era un fel de labirint întunecos, cu spaṭii sumbre. Nu ṣtiu ce anume mă făcea să mă simt ca în casa din „La răscruce de vânturi” a lui Emily Brönte: parcă sufla vântul din toate părṭile, deṣi toate ferestrele erau acoperite cu draperii grele, întunecate, din stofă cu textură groasă prin care nici o pală de vânt nu ar fi putut trece. Nici o pată de lumină nu se înstăpânea pe nicăieri. La etaj, camerele nelocuite erau înṭesate de obiecte de tot felul, cărṭi peste tot, obiecte de ceramică, măṣti de la carnavaluri braziliene, chipuri zbârcite de chinezi, ilustrate de la Machu Picchu, femei peruviane zâmbind ṣtirb, etalându-ṣi cu neprihănire ridurile adânci ca niṣte cute de evantai, măṣti veneṭiene, poze cu chipuri bălaie ṭinându-se familiare de după umeri, zâmbind vesele în decoruri mondene scăldate de lumina aurie a soarelui… Ṣi-apoi peste tot praf. Un praf ce-ṭi seca seva, ce usca orice urmă firavă de viața. Din când în când, pisica Sidoniei îṣi făcea apariṭia, frecându-se de picioarele stăpânei, lingându-ṣi boticul ṣi fixându-ne cu ochi de sticlă verde. Dar în acest decor, până ṣi această vietate drăgălaṣă era o arătare stranie.
Casa respira din toṭi porii solitudine. Impresia de casă bântuită venea de peste tot, dar mai ales din altarul pe care Sidonia îl făcuse răposatului ei soṭ din camera în care murise. Toate obiectele erau aṣa cum acesta le lăsase: biblioteca neorânduită de ani, cu cărṭi de arhitectură, unele pe masă deschise cu ani în urmă, îngălate, pe care pete de apă ornau paginile ca niṣte miniaturi spălacite, lumânări, pe a căror dantelărie picurată, praful stătut îmbătrânise, patul cu lenejeria desfăcută în care profesorul zăcuse, ceaṣca lui de ceai cu linguriṭa în ea. Lipsa aerului proaspăt, a luminii amplificau senzaṭia de părăsire ṣi de neumblare. Prin colṭurile încăperii păianjenii îṣi ṭesuseră nestânjeniṭi pânze trainice. În această cameră, Sidonia a poposit cel mai mult. Capul îmi vâjâia din cauza aerului stătut, al urmei morṭii, a lipsei de primenire ṣi a poveṣtii ce-și ṭesea firul. În odaia aceasta suferise un om, îṣi dăduse sufletul în murmurul rugăciunilor ṣi în lacrimile celor pe care-i lăsa de bună voie în urma sa. Profesorul suferise de cancer de colon ṣi boala îl secătuise, îl strivise sub puterea sa malefic-pestilenṭială, reducându-l la un trup în care moartea era deja instalată, ṣi care pe zi ce trecea se sfârṣea în sudori grele. Fizic era deja un cadavru, dar avusese încă puterea să semneze conṣtient actul care-l elibera de suferinṭă. Deṣi educat catolic, agnostic prin evoluṭie, profesorul decisese să recurgă la eutanasie. Singur îṣi alesese ziua, momentul în care avea să moară în prezenṭa Sidoniei ṣi a medicului său.
Albă ca o stafie în casa aceasta întunecată, cu pisica ei cu ochi fosforescenṭi la picioare, pe scaunul de lângă capul patului în care bolise omul său, Sidonia părea venită din altă lume. Mă treceau frisoane de groază. Mi se părea că văd cearṣaful miṣcându-ṣe ca un linṭoliu peste trupul uscat de boală al bărbatului mort. Sidonia însă era pe tărâmul ei.
Toată casa asta era ea, singurătatea ei, moartea pe care o aṣtepta cu fiecare răsărit de soare și care avea să o împreuneze în cele din urmă cu jumătatea ei. O întrebare grea îi ardea sufletul: dacă Dumnezeu există ṣi dacă El a creat omul și dacă tot El e Singurul care poate sfârși o viaṭă, cum s-o purta El cu John al ei care și-a planificat singur sfârșitul? L-o fi iertând Creatorul? Unde e sufletul lui John – în rai? În iad? Sau și-o fi curăṭând sufletul în purgatoriu?
Sidoniei, ortodoxă din naṣtere, îi era greu să împace credinṭa ei de creṣtin și frica de Dumnezeu cu noile timpuri în care suferinṭa putea să fie curmată prin lege de o injecṭie aparent nevinovată, ca oricare alta, ce-ar fi trebuit să te facă bine. Ca să-și ostoiască durerea gândurilor ce o torturau, ce se mișcau în continuu în capul său asemenea unui perpetuum mobile, a vorbit cu toṭi preoṭii pe care-i cunoștea sau care îi ieșeau întâmplător în cale. Fiecare privea cu suspiciune aceasta practică nouă. Fiecare vorbă sau privire de-a lor o omora pe Sidonia puṭin câte puṭin. Oare nu avusese Thomas Morus dreptate când vorbise de practica uciderii bolnavilor fără scăpare ca despre un act de înṭelepciune în „Utopia”, de care îi povestea John? Ṣi oare Dumnezeu nu văzuse suferinṭa nimicitoare a bărbatului de numai șaizeci de ani, care se ruga la El în lacrimi grele să-i curme zilele, dacă suferinṭa pe care i-o dăduse nu i-o putea lua? Ṣi nu-i auzise El, Bunul Dumnezeu, rugile fierbinṭi și nu văzuse El nopṭile scăldate în sudoare și dureri jalnice?
„Biserica poate zice multe, dragă Sidonia” îi zisese preotul Frans, singurul care a avut o altă părere despre moartea lui John, însă doar cel ce suferă știe cel mai bine dacă poate merge mai departe sau nu. John a avut curajul să-și fie propriul său stăpân. Ṣi-a dominat suferinṭa. Dumnezeu e milostiv. Nu poate decât ierta”.
În Belgia eutanasia este legală încă din 2002, iar din 2014 s-a legalizat și eutanasierea minorilor diagnosticaţi cu boli grave în stadiu terminal.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
