Prea multe de făcut şi prea puţin timp la dispoziţie. Ăsta este lait-motivul secolului XXI. Înarmaţi cu un smart-phone într-o mână, un laptop în alta şi câteva alte „mărunţişuri” – ceva gadgeturi mai mici prin buzunare, ieşim să dăm piept zilnic cu propriile noastre vieţi. Să luptăm. Aşa am ajuns să ne trăim viaţa – ca pe o luptă continuă, în viteză, subjugaţi de tehnologie şi, desigur, extrem de ocupaţi. Tot timpul. Şi la întrebarea „Ce faci?”, în loc să oferim un răspuns intim legat de ceea ce contează, aruncăm un indiferent „Bine!” urmat, aproape inevitabil de „Am foarte mult de muncă!”sau „Sunt foarte ocupat!” sau „Nu-mi văd capul de treburi!” sau „Nu am timp de nimic…”.
Suferim, în masă, de o nouă boală modernă – aceea de a fi supra-ocupat. Aceea de a nu avea timp să trăim de câtă treabă îşi aşteaptă rândul. De toate felurile – de la treburi casnice sau personale, până la cele legate de viaţa profesională care, de când cu proximitatea tehnologiei, s-au lăbărţat fără jenă, ocupând tot mai mult timp din zi, dincolo de programul teoretic al serviciului. În plus, suntem on-line tot timpul. Suntem „conectaţi”. La ce? La o lume plină de minciunile fiecăruia despre sine. O lume falsă, în care avem posibilitatea să ne „împrietenim” cu mii de oameni. Cu mulţi dintre aceşti nu am schimbat nicio vorbă, niciodată, dar suntem „prieteni”, golind astfel de sens însuşi conceptul de prietenie. Nemaiavând timp să fim în lumea reală, nemaiavând timp pentru prietenii reali şi nici pentru noi înşine, sau pentru familia noastră, ne refugiem în această lume „perfectă” în care ajungem să irosim şi puţinul timp liber pe care ni-l permitem.
Am citit undeva – şi asta m-a pus pe gânduri – să nu uităm că suntem „human being” şi nu „human doing”. Din păcate, un joc de cuvinte intraductibil, dar al cărui sens este că am uitat „să fim” în favoarea lui „să facem”. Şi nu numai noi, ca adulţi, ne aflăm în acest iureş nesfârşit, dar îi tragem după noi şi pe copiii noştri. Le încărcăm zilele, de mici, cu nenumărate cursuri, le facem un program bine stabilit, din care sunt excluse momentele de posibilă plictiseală sau joaca aceea simplă, pe-afară, fără tablete sau telefoane sau mai ştiu eu ce alte grozăvii de jocuri video.
Mă întreb unde s-a dus viaţa aceea în care timpul nu ne stătea mereu cu pistolul la tâmplă? Viaţa aceea în care întâlnirile cu prietenii nu se făceau cu ochii pe ceas şi cu gândul la câtă treabă ne aşteptă pe urmă, în care sufletele se atingeau într-o tihnă pe care acum o regăsim (dacă) doar în vise. Atunci când „avem timp” să dormim, desigur, deşi niciodată suficient. Am vrut să creăm o lume tehnologizată pentru ca totul să ne fie mai uşor, dar, de fapt, ne-am trezit controlaţi de această tehnologie, având, în permanenţă, prea multe probleme şi treburi de făcut.
Îmi vine câteodată să scot calculatorul din priză, să închid telefonul, să anunţ că „nu mai pot aşa” la serviciu şi să-mi iau o mare pauză. Să pun în aşteptare inclusiv treburile casnice şi să „uit” cât de ocupată sunt. Să respir fără grabă, să nu mai vreau să ştiu mereu „cât e ceasul”, să mă întâlnesc cu iubitul meu pentru acele discuţii sau ieşiri mereu amânate din lipsă de timp, să mă întâlnesc cu prietenele şi împreună să probăm cele mai frumoase nuanţe de rujuri sau să „pierdem” timpul în găsirea de creme şi loţiuni de corp atât de necesare vara şi să am şi timp apoi să le folosesc, să mă bucur de ele şi să-mi permit „impietatea” de a mă relaxa… Aş constata, cu uimire, desigur, că Pământul nu s-a oprit în loc pentru că eu am spus – chiar şi temporar – „stop” vârtejului în care trăiesc şi-i spun, din lipsă de altceva, „viaţa mea”.
Îmi vine câteodată să ies din rând – şi tare îmi doresc – însă, până acum, mărturisesc cinstit, nu am avut timp…
Citiţi şi
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
