O ştiam de când eram copil, o femeie cu cei mai frumoşi ochi albaştri din câţi există. Albastrul acela de cer de vară, aceeaşi nuanţă miraculoasă de pe pereţii Voroneţului. Ani de zile am ştiut-o drept “Boieroaica”, deşi numele ei real era Saveta, mătuşa Saveta cum îi spuneau toţi copiii de pe deal. Spiritul hâtru al omului de la ţară o botezase aşa, deşi era săracă lipită pământului. Locuia cu moş Vasile într-o căsuţa mică de chirpici, cu două odăi şi un chiler. În casă aveau doar strictul necesar. O odaie “de bună”, în care se primea preotul şi care adăpostea zestrea de covoare ţesute, o bucătărie de iarnă şi o “sală” care le despărţea. Şi apoi era acel chiler, o odăiţă în care încăpeau un pat, o masă şi o sobă cu plită. Ei bine, în odăiţa asta mi-am petrecut eu o mare parte a timpului. Mătuşa şi moşul nu aveau copii, decât pe noi, copiii satului care le călcam pragul, atraşi de măsuţa mică cu patru picioare şi cele două scăunele de lemn pe care cei doi bătrânei se așezau să mănânce. Prânzurile sărăcăcioase păreau adevărate festinuri într-o casă ce aducea a casă de pitici.
Mătuşa răsturna o mămăligă mare şi aurie în mijlocul mesei şi punea ciorba într-o strachină de lut. Şi multe linguri se băteau în acelaşi castron, în timp ce moş Vasile lovea aprig lingura mai încărcată:
– Mâncaţi frumos, măi copchii!
A mânca frumos însemna la ţară să mănânci în linişte, cu grijă şi cu recunoştinţă, dar mai ales să nu împrăştii mâncarea pentru care se trudea.
Când eram mulţi la masă, mătuşa Saveta întorcea găleţi cu fundul în sus ca să improvizeze alte şi alte scăunele. Apoi, la final, ne aducea din grădină o poală plină cu pere busuioace. Era printre puţinele care aveau un păr busuioc în grădină, părul acela care făcea pere mici şi dulci şi cu o mireasmă inegalabilă. Stăteam apoi cu toţii întinşi pe prispă casei, iar mătuşa ne dădea în bobi.
Înşira miraculos bobii pe prispa de ciment, împărţindu-i în grupe de câte patru, trei, doi, până ce destinul se alegea. Şi în tot timpul acesta vorbea într-o limbă de demult. Erau acolo nişte slove despre care nu aveam habar, nişte mici ghicitori şi incantaţii care vorbeau despre viaţa ce-a fost, viaţa ce este şi viaţa ce va să vie.
Dorinţele se întâmplau peste “puncte” care puteau fi zile, săptămâni, luni sau ani, drumurile se alegeau scurte sau lungi, iar destinele erau mici sau mari. Pe drumurile noastre apăreau ca în poveste “oameni de Stat”, “oameni cu barbă”, exact cum ştia mintea ei că sunt oamenii Mari, care îţi marchează destinul. Erau şi oamenii răi, care pândeau de după “doi bobi zăbavă” să-ţi pună piedici, în care nu trebuia să te încrezi, oameni ascunşi sub feţe de prieteni. Şi la final, cu o mişcare de mână, amesteca povestea odată cu grăunţele aurii şi ne punea să ne punem o dorinţă. Închideam cu toţii ochii şi ne concentrăm pe ce ne durea mai tare. La 5-6 ani dorinţele erau pământene şi se petreceau pe distanţe mici. Apoi povestea se recompunea pentru ultima dată, în jurul dorinţei noastre, semn că lucrul ce-l doreşti cu tot sufletul, pe care-l visezi cu ochii strânşi, poate fi punctul de plecare pentru un nou destin. Depinde de tine, copile!
Mătuşa Saveta era şi un fel de vraci local. Punea ventuze şi descânta de “strâns”. Ventuzele le ţinea într-o tavă veche pentru plăcinte. Oamenii veneau în bordeiul ei şi se aşezau pe patul cu saltea din lână “ţigaie”. Mătuşa uda fiecare ventuză cu spirt medicinal, iar apoi cu un şomoiog de vată aprinsă, aprindea spirtul. Şi cu o mişcare dibace lipea borcanul de sticlă pe spinarea bolnavului. Noi priveam cu ochii mari cum spatele omului se umplea de băşici roşii care apoi dădeau în vineţiu. Pe acolo se trăgea durerea, zicea mătuşă. Iar după minute bune scotea ventuzele una câte una. Omul se ridica de pe patul bătrânei precum mârţoaga lui Harap Alb, hrănită cu jăratec. Oasele trosneau şi părea că durerea a fost luată “cu mâna”.
Pentru noi, copiii, singura boală era “deochiul”. Şi pentru asta, mătuşa Saveta sfârâia cărbuni în cană cu apă, după ce menea şi trăsnea, se certa cu “ochiul cel rău” şi chema liniştea şi binele.
Ani de zile am deschis portiţa casei ei, am mâncat şi am sărit pe patul cu arcuri până la grindă, în timp ce moş Vasile spunea cimilituri şi bătea din palme:
– Copăcel, hai copăcel
Că ți-oi da carne de miel,
Și-o costiță de purcel!
Hop, țup, țupu, țup, hop.
Hai, hai, copăcel!
În ultimii ani de viaţă mătuşa Saveta suferea de cataractă şi ieşea tot mai greu. I-a supravieţuit vreo zece ani lui moş Vasile. Eram însărcinată cu Eduard când ea a murit şi nu am putut să mă duc să o văd. Deşi în copilărie privegheam câte trei zile morţii şi nu aveam frică, odată cu maturitatea a venit şi conştientizarea sfârşitului. Copilul din mine ştia că morţii se duc în Împărăţia Raiului, şi chiar şi cei mai răi oameni pot să ajungă acolo, dacă noi cei de pe pământ le deschidem prin pomeni vămile văzduhului. Dar la mătuşa Saveta nu m-am putut uita, aşa cum refuz cu încăpăţânare să particip la înmormântări, pentru că vreau să păstrez oamenii în minte aşa cum erau.
De 25 de ani mă duc în cimitirul din sat ca să aprind o lumânare pentru bunicul şi de la an la an apar cruci noi, cu toţi “bunicii, moşii şi mătuşile” copilăriei.
Boieroaica a fost o femeie săracă şi fără copii, care a murit singură, cerând mereu o cană de apă. Lucru greu şi de neimaginat la ţară. Dar de câte ori trec astăzi pe lângă casa ei, văd şi aud tot chiotul acela de copii, îmi aduc aminte de vocea ei şi concluzionez iar şi iar, că omul cel mai bogat este cel care lasă amintiri. Pentru că adevăratele investiţii se fac în amintiri, iar cea mai stabilă monedă este timpul. Şi iată de ce, absolut întâmplător, comunitatea micuţă avea să numească “boieroaică” o femeie sărmană şi fără de copii.
Pe Roxana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
