Aș fi uitat demult toată istoria aceasta dacă n-ar fi trebuit să-mi pun ordine în gânduri și să recuperez frânturi de amintiri pe care să le transform în povești. În povești cu femei trecute, prezente și viitoare, în încercarea de a construi un corpus de texte în care ele, femeile de astăzi sau de mâine, să se poată recunoaște. Exercițiul acesta de a-mi sonda propria memorie, de a scormoni printre imagini și întâmplări cărora, la vremea petrecerii lor, nu le-am acordat vreo însemnătate, m-a dus către… străbunica. O femeie în urma căreia nu a rămas altceva decât un lanț nesfârșit de urmași, dintre care mulți nu mai știu nimic despre ea. Era vremea de dinainte de Facebook, de dinainte de internet… Încă și mai incredibil, pe vremea când străbunica mea trebuie să își fi trăit tinerețea, nu erau nici trenuri, nici electricitate și nici televizoare. Bine, or fi fost ele, dar în cu totul altă parte de lume…
Când am cunoscut-o eu, n-o mai despărțeau mulți ani de marele final. Să fi avut vreo 90 de ani. Acum îmi dau seama că murise deja la data la care eu abia începeam să realizez că ea trăiește. Nu înțelegea nimic din ce se întâmpla în jurul ei. Ar fi fost în stare să se uite la trenurile care veneau și plecau din gară o zi întreagă, nemișcată, întrebându-se ce creaturi diavolești inventaseră căruțele alea metalice, care goneau fără cai. Într-un tren nu s-ar fi urcat niciodată. Ea trăise toată viața cu picioarele pe pământ. Dormise chiar pe pământ și ideea că ar putea sta într-un pat ceva mai înalt o făcea să se simtă inconfortabil. Lumea ei apusese… Nu mai recunoștea nimic, nu mai știa cum să vorbească cu oamenii noii lumi, se uita la televizor cu gura ușor întredeschisă, crispată, privind cu îngrijorare în jur, de parcă s-ar fi așteptat ca personajele din spatele ecranului să deschidă ușa camerei și să se așeze lângă ea. Deși era lucidă și neafectată de vreo altă boală în afara poverii celor 90 de ani, ea nu-și găsea locul. Nu era din universul nostru, al tuturor celorlalți. Trăia într-o spaimă continuă. Nu era numai spaima de trenuri, de televizor, de mașini, de electricitate… era și teama de foame, de război… Mânca puțin și întotdeauna își punea în buzunare bucăți de pâine și nuci. Când pâinea se usca, o mânca așa, așezând alta în locul ei. Adesea înmuia bucăți de pâine uscată în apă și le mesteca așa, îndelung… Noi, copiii, o priveam cu milă și râdeam, neînțelegând de unde vine teama aceea teribilă că, într-o zi, i-ar fi putut fi atât de foame, încât ar fi trebuit să apeleze la proviziile de prin buzunare.
Fotografie din arhiva Costică Acsinte
Ar fi vrut, mai mult decât orice, să vorbească… Cum, însă, venea dintr-o altă lume, nu mai avea cu cine să vorbească. Deși înțelegeam fiecare cuvânt pe care-l rostea, nu puteam pricepe nimic din ce spune. Ne plictiseau poveștile ei din tinerețe, cu bombardamente și morți, cu moașe care o ajutau să nască în casă, cu boli teribile care i-au ucis pe unii dintre copiii ei, pe câteva dintre rudele ei cele mai apropiate. Ne distra teribil că bătrâna nu știa să scrie, nu știa să citească, nu știa să numere banii care, zicea ea, se schimbaseră… Cum să se schimbe banii, ne gândeam noi, cum să nu știi să scrii și să citești, cum să umbli pe stradă cu bucăți de pâine uscată prin buzunare?! Străbunica era, deci, un personaj de film SF, rătăcită într-un alt univers. Ceea ce mă uimea atunci, însă, peste măsură, era că străbunica plângea din senin. Se uita într-un colț al camerei și începea să plângă, îi spuneam ceva lipsit de importanță și începea să plângă, bea apă și începea să plângă… Nu era un plâns care să semene cu al nostru, nu era un plâns zgomotos, care să-i zguduie întregul corp, ci, pur și simplu, curgeau lacrimile din străbunica așa, dintr-o dată, fără ca un singur mușchi să-i tresară, fără să-și modifice poziția corpului, fără ca măcar să încerce să-și șteargă lacrimile cu palmele, așa cum făceam noi, ceilalți.
Era o femeie aprigă, așa cum nu mai văzusem înainte. Mă înjura și, dacă nu fugeam la timp, putea chiar să mă și bată. Îmi amintesc că m-a și scuipat odată. De la distanță, fără să mă atingă, dar, totuși, m-a scuipat… Tot timpul voia să mă învețe câte ceva, însă, gândeam eu, ce poate să mă învețe pe mine cineva care nu știe să citească, cineva care abia de știe să numere până la 100?! Pe atunci, eu începusem să citesc povești de unul singur și visam că într-o zi voi ajunge să le și scriu, în vreme ce ea nu făcea altceva decât să se plimbe prin curte cu mâinile la spate și bucățile de pâine prin buzunar. O priveam cu superioritate și aroganță, mândru de faptul că eu știam mult mai multe decât un om de 90 de ani.
Când a murit străbunica, nu am simțit mare lucru. Eram mai degrabă entuziasmat de agitația din casă, de oamenii care intrau și ieșeau, într-un du-te-vino permanent. Acum, mă despart 64 de ani de vârsta pe care o avea atunci străbunica. Dacă voi avea nenorocul ei, voi împlini 90 de ani undeva prin… 2079!
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
