Binele pe care ni-l fac cei ce nu ne iubesc

13 October 2015

Iulia Badea-GuéritéeMi-am terminat, cu greu, şi după mai multe încercări de a abandona, memoriul de master. O temă aparent uşoară, dar, de fapt, teribil de încâlcită: este posibilă existenţa unei prese europene? Am strâns câteva zeci de interviuri, vorbit la telefon cu două duzini de persoane, citit tot cam atâta literatură anglo-saxonă, ascultat toţi euroscepticii, învăţat să fac business planuri, studii de piaţă, cercetări de marketing şi audienţă…. Dar nu asta voiam să vă povestesc, ci, până la urmă, că mi-am dat seama că nu voiam să termin această bagatelă de 55 de pagini nu pentru că nu reuşeam să-i dau de capăt, ci pentru că ea însemna o finit corona opus (n.red. sfârșitul încoronează opera).

Detest finalurile. Mai mult decât orice. Un final este o ca o secure. Taie un drum, intersectează o paralelă, devine perpendiculară şi se poate transforma în orice: serendipity sau fatalitate. Nu ştii niciodată. Un final este mereu trist, chiar dacă este un final fericit. Pentru cei care iubesc drumul, drumul în sine, mersul, înaintatul, este clar ce vreau să spun.

Depunerea memoriului de master la secretariatul de la Sciences Po Paris însemna şi finalul anului de masterat. Şi, nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Ion Creangă, dar mie mi-a plăcut la şcoală. Mereu. Am resimţit mereu ca pe o fatalitate şi sfârşitul şcolii generale, şi al liceului, al facultăţii, acum al masteratului, iar terminarea unui job mi-a stors mereu lacrimi. Sunt, clar, un bazic om căruia îi place drumul, nu sfârşitul sau laurii.

Cireaşa finală de pe tort a fost momentul în care tutorele meu mi-a spus că trebuie să-mi iau şi adio de la cei care m-au ajutat, adică să le mulţumesc. Tragic! Să fii obligat să scrii că ai terminat. Că sclipirea din ochi pe care o aveai când mergeai dimineaţa spre şcoală, traversând o parte din centrul Parisului exact cum pe vremuri o făcea Anatole France, s-a dus. Mi-a plăcut să mă pun între paranteze, să fac din mine tabula rasa şi să recunosc că ştiu doar că nu ştiu. Mi-a plăcut să ascult. Să scriu. Şi să fiu certată că nu am priceput nimic.

femeie citind

În fine, am scris scrisoarea de mulţumire. Am mulţumit, ca tot omul, celor apropiaţi. Profesorilor. Destinului. Chiar şi barului de la colţul străzii, L’Absolu, care m-a adăpostit cât mi-am scris lucrarea. În sunete de muzică pop din anii 90. Cu o chelneriţă româncă, Alexandra, care-mi dubla mereu cafeaua şi dădea sonorul mai încet. Dar am realizat, ca lovită de trăznet, că cele mai calde şi sincere mulţumiri, recunoştinţa mea pentru acest drum, această minunată şi neaşteptată bucată de drum, nu le datorez celor care mă iubesc, ci celor care, necrezând în mine, sau neiubindu-mă, au determinat furia şi încăpăţânarea cu care am decis să mă întorc la facultate, la cea mai bună facultate din Franţa, la 40 de ani.

Despre acest aspect am vrut să vă vorbesc. Despre binele pe care ni-l fac, inconşient, cei care nu ne iubesc, nu cred în noi, încearcă să ne îndepărteze sau chiar să ne destabilizeze. Lor le-am fost aproape obligată să le mulţumesc. Şi am făcut-o cu dragă inimă. Iubirea este, cred, un dar pe care îl căutăm uneori toată viaţa, şi pe care credem, de multe ori, că îl merităm. De fapt, iubirea ne cade pe cap ca un animal turbat, ca un tsunami, atunci când nu ne aşteptăm, nu căutăm şi, de multe ori, chiar nu merităm. A o afla este uşor, a o păstra, infinit de greu, cu preţul comun, dual, conjugat, absolut, al ambilor. Al tuturor. Plus al Celui de Sus. Care dă să fie sau să nu fie. Totuşi, nu iubirea ne face să avansăm. Iubirea ne face să progresăm, ceea ce, ca nuanţă, este cu totul altceva. Iubirea nu produce rupturi existenţiale majore, schimbări de paradigmă şi decizii fundamentale, deşi, în numele iubirii, fiinţa umană este capabilă de lucruri inimaginabile. Răstoarnă munţii. Ceea ce ne face să avansăm şi să avem curajul de a înfrunta imposibilul şi a cuteza negânditul şi necunoscutul este acel sentiment unic de furie şi ciudă resimţit atunci când cineva spune: “nu eşti în stare, refuz să am încredere în tine, eşti nimic”. Recunoaşteţi, nu-i aşa, că sunt cuvinte pe care niciodată nu le vom auzi de la cei iubiţi…( ?!)

Deci asta e. Sunt la un final de master, de Sciences Po, doar câteva zile până la susţinerea memoriului de master şi mă tem iar de sentimentul de neputinţă şi pustiire pe care îl voi simţi când voi fi ieşit din faţa comisiei. Voi resimţi bucuria tristă a celui care a ajuns la sfârşit de drum. Şi speranţa, din ce în ce mai mică, pe măsură ce trece timpul, că sfârşitul e un început…”cine a pierdut o zi cât o viaţă, s-o caute repede, se face târziu, se face ceaţă…”.

Pe Iulia o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Întoarcere în trecut? NO WAY!

Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!

Soacră-mea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro