– Nu e normal să ieși din casă cu blugii așa rupți.
– Ăla chiar e tatuaj? Sau doar abțibild…
– Tu chiar te-ai tuns așa scurt azi noapte? Nu e normal.
– Nu știu cum poți asculta muzica asta, așa tare, nu ești normală la cap.
– Nu e normal să îi ții partea lu’ fiică-ta, când eu îi spun că greșește.
– Atâta cafea bei, nu e normal!
Cine mă lămurește și pe mine cum e cu normalitatea asta?
Ne promitem că ne iubim așa cum suntem, facem nenumărate compromisuri pentru a păstra o armonie în cuplu, ne cenzurăm până și în exprimare, să dea bine, dar jur că nu înțeleg „normalitatea”.
De ce trebuie să ne încadrăm mereu în normele celorlalți?
Tot încercând să le facem pe plac altora, uităm cine suntem și ce ne reprezintă de fapt, și atunci când vrem să ieșim la suprafață, șocăm! Nu ne mai recunoaște nimeni. Nu mai suntem normali.
Suntem taxați pentru fiecare gest, pentru fiecare răzvrătire care ne face să simțim că am schimbat ceva.
Da, aproape m-am „ras în cap” azi noapte, pentru că simt că m-am îndepărtat prea tare de mine, și ăsta a fost cel mai ușor lucru pe care l-am putut face. Microrezoluţii, citeam pe Catchy, baby steps le zic eu, acesta este abia începutul reîntoarcerii la mine.
Bine că e totuși normal să vă servim masa la pat, să vă călcăm cămășile, să vă pregătim cafeaua dimineața, să desfundăm canalizarea, să facem grătar și să avem chef de s*x, fix când vreți voi. Bine!
Guest post by C.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Eu nu am furat niciodată nimic” (teatru imersiv) – comunismul pe înțelesul tinerilor
„Iubita, să dai un semn când rămâi singură…”
„Dumnezeule Mare! Am creat un monstru!”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
